Există o zicală expresivă în Ardeal, legată de relațiile dintre oameni. Se spune că te ai bine cu cineva, atunci când n-ai cu el vreo „vorbă legănată”. Frumoase cuvinte!
Astăzi nu numai că vorbele noastre au ajuns să fie „legănate” rău, dar parcă toată lumea e pornită „să tune și să fulgere” în discuțiile cu ceilalți.
Dialogul lui Hristos cu femeia samarineancă nu conține nicio „vorbă legănată”, deși discuția s-a purtat într-un domeniu spinos, al disputelor religioase. Neînțelegerile în credință ale evreilor cu samarinenii erau binecunoscute, care au dus la separarea lor și la o înverșunată dușmănie.
Or, toată discuția dintre Iisus și samarineancă s-a purtat sub semnul smereniei și al păcii, al întâlnirii dintre iubirea dumnezeiască cu setea de cunoaștere omenească. De aceea dialogul s-a desfășurat într-un loc încărcat de istorie: fântâna lui Iacob.
L-a găsit pe Hristos
Această fântână a fost săpată de patriarhul Iacov, cel care a visat o scară, care unea cerul cu pământul. La un capăt era Dumnezeu, la celălalt, omul. Cam așa a fost și acolo, de-o parte era Fiul lui Dumnezeu, de cealaltă parte era samarineanca. Rezultatul discuției a fost un câștig de ambele părți: Mântuitorul mulțumit că mărturisea, iar femeia mulțumită că L-a găsit pe Hristos.
Totodată, gestul prin care Hristos Se „umilește” cerând apă unei femei eretice, a fost pedagogic. Deși era de neconceput pentru vremea aceea, Hristos ne-a arătat că nu izolarea în turnuri de fildeș, ci comunicarea smerită poate aduce câștig, în pace și adevăr.
Evreii disprețuiau dialogul cu cei de altă credință, fără să priceapă că dialogul este un simplu instrument. Aceeași greșeală fac astăzi cei care disprețuiesc Crucea, crezând că acest obiect poartă vina morții lui Hristos, nu omul.
Or, Hristos, prin discuția cu samarineanca, a vrut să ne convingă că pacea între oameni, de credințe diferite și opinii divergente, se cultivă numai prin dialog smerit, în adevăr, fără ură și fără „vorbe legănate”.
