Îmi aduc aminte cu duioşie de pauzele gălăgioase din anii de şcoală primară ai copilăriei mele. Era plină curtea şcolii 15 de veselie, de puşti zglobii şi năstruşnici, de joacă şi şotii. Toţi eram vii şi plini de imaginaţie, de la elev până la dascăl, nimeni nu umbla încruntat şi nimeni nu se supăra pe năzdrăvăniile noastre. Eram lăsaţi în pace să fim fericiţi.
Dascălii noştri ştiau cât de repede trece vremea şi că, odată ajunşi la maturitate, aveam să ne luăm fiecare în spinare crucea sa. Pe vremea aceea nu se făcea religie în şcoli, dar ei – aceşti Apostoli la catedră – supseseră dreapta credinţă şi dragostea de neamul românesc, în care se născuseră, odată cu laptele de la sânul mamei. Urechea le era setată pe frumuseţea limbii române încă de la primul cântec de leagăn auzit, ochiul pe frumuseţea Ţării, iar inima pe modestie şi nădejde. Aşa că nimeni şi nimic din cele ce alcătuiau pe atunci „vicistitudinile vremurilor” nu i-a putut împiedica să educe generaţii de români în adevăratul sens al cuvântului. (Sens de care habarniştii (i)responsabili cu „educaţia” în România zilelor noastre n-au nici cea mai vagă idee.
Aşa se face că ne-au pus în mână o busolă perfect calibrată pentru călătoria pe marea vieţii, ca fiecare, după măsura lui, să fie parte din împlinirea destinului etnic al neamului românesc şi parte din împlinirea destinului său cosmic: păstrarea dreptei credinţe până la a doua venire a Mântuitorului. Ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat cu limbă de sfinţi, mucenici, martiri, eroi şi de mari voievozi.
Şi aşa se face că înţelegem acum foarte bine de ce, în diabolica debusolare impusă lumii, ca preludiu la deţinerea totală a controlului asupra minţii umane, generaţiile cu busolă trebuie să dispară primele! Că vaccinaţi, că virusaţi, că otrăviţi sau chimizaţi, că eutanasiaţi, că timoraţi, trebuie să cedeze la un moment dat şi ăştia, nu-i aşa? Şi dacă nu cedează pe cale „naturală”, vor trebui făcuţi ţapi ispăşitori pentru toate relele societăţii, astfel încât însăşi socitatea să ceară să fie scoşi din rândul „lumii” şi eventual trecuţi în rezervaţii, ca o ciudăţenie zoologică. Mai ales creştinii, pentru care trebuie cuşti speciale, iar pentru ortodocşi chiar garduri electrice, să nu scape blândeţea şi dragostea lor de Hristos între „civilizaţi”. N-am ştiut că experienţa din timpul pauzelor gălăgioase din anii de şcoală primară, când lipeam cu drag de şotii pe spatele câte unuia mai neatent câte o etichetă cu „găgăuţă” sau „lungană” o s-o retrăiesc acum. Doar că etichetele din spinarea creştinilor sunt lipite cu ură, pentru că se opun „progresului”: numerotării persoanei, controlului ei electronic prin cipuri, căsătoriei contra naturii, teoriei descendenţei din maimuţă sau legării creierului uman – capodoperă a Creatorului – la un cap de robot – opera muritorilor cu pretenţii de zei. Şi cine îndrăzneşte să li se opună zeişorilor ăstora? Nişte „primitivi”, nişte „medievali”, nişte „pupători de icoane” şi „pupători de moaşte”, nişte „troglodiţi”. Dar cea mai tare etichetă din spinarea creştinului, pe care mi-a semnalat-o un prieten, călător pe feisbucuri, este „radicalii din scorburi”!!!
Din această postură, permiteţi-mi să citez din părintele Iustin: „Pentru lumea aceasta modernă sau supramodernă trebuie să înnebuneşti puţin. Ca să trăieşti în Hristos trebuie să fii nebun pentru lume acesta!”
Aşa că, ce să ne ştim face noi acum, radicalii din scorburi? Să ne rugăm cum am fost învăţaţi: „Doamne, mântuieşte pe fratele meu, care nu Te cunoaşte! Amin”.
