Furați de legea schimbului economic, ajunsă rațiune societății de azi, uităm des, prea des, cuvintele Mântuitorului adresate mulțimii, împreună cu ucenicii Săi: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8.36-37). Aproape că își vine să te întrebi: Chiar, ce ar putea da? Sau, mai corect, ce aș putea da? Aveam obiceiul să spunem, pentru a exprima dragostea, că sufletul nostru sunt copii, familia, comunitatea de iubire în care trăim…Mai nou aflăm că egalul sufletului poate fi o mașină, un animăluț, investițiile în câte-o clădire…Semn că am pierdut prețuirea sufletului. Și nu e de mirare. Nimeni nu te angajează, nu, că ai suflet bun sau nu cumperi mâncare pe bază de suflet bun…Suntem așadar în plină scădere a cotației sufletului care pare că nu folosește nimănui. Poate doar nouă, dacă am fi mai atenți și am înțelege că sufletul e stik-ul nostru de Rai, memoria nemuririi noastre. Prin el contactăm Izvorul Iubirii care este Iubirea. De aici criza de comunicare în care se zbate lumea în toate striațiile ei. În această plămadă de suflare dumnezeiască strecurându-se schijele unui război care pare fără sfârșit: cântărirea neguțătorească a sufletului. Nu pentru vânzarea lui suntem făcuți. Ci pentru asumarea lui. Nu pentru ponegrirea lui ci pentru ținerea lui în curăție. Nu pentru sufocarea lui într-o industrie macabră a transformării în cyborg anost a omului cât în compozitul luminos al libertății care se bucură de nemurirea în Hristos Iisus.
La vremea postirii de acum Duminica Crucii, căci așa se cheamă, aduce aminte de crucea sufletului și de suferința Bisericii. Cât de minunat scrie aceste gânduri Arhimandritul Ioan Krestiankin: „Cel mai clar semn pentru noi al autenticității Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, Sobornicești și Apostolești sunt suferințele ei. Ele sunt dăruite Bisericii de Hristos, îi sunt poruncite de către El: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16.24). Calea Bisericii lui Hristos a început în cămara Sionului prin binecuvântarea întemeietorului ei, Hristos, și aproape odată cu El a pornit pe calea suferinței. Și nu o dată a urcat ea pe Golgota. Și, având în vedere de câte ori a trecut Biserica prin moarte, de mult nu ar mai fi fost pe fața pământului. Dar ea este vie! Biserica este vie mulțumită Domnului și rugăciunilor sfinților care, mergând în viață pe drumul crucii și toate răbdându-le, au dobândit, pentru credința lor, puterea de a intra în Biserica Triumfătoare, Cerească și de a deveni stâlp al Bisericii pământești” (Să fii cu Dumnezeu!…, 2016, pp.73-74). De aceea spun că Biserica este exercițiul libertății în suferință, în asumarea greutății de a fi alături cu Hristos când totul, dar absolut totul, pare că îl părăsește și este împotriva Lui. A fi cu Hristos înseamnă a fi pe Cruce. Sufletul nu poate fi prețuit decât în cântarul Crucii purtate. Măsura lui? Raiul, Împărăția lui Dumnezeu. Întreagă.
