Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie…(Ioan 4.5-42)

Pare un motiv plauzibil, nu-i așa, Dumnezeu Întrupat să ostenească de călătorie. Iisus ostenit de cale, plecând dinspre Iudeea spre Galileea trebuia să treacă prin Samaria. Prin Sihar, loc oferit de Iacov către fiul său Iosif. Da, cel ce avea să fie vândut de frații săi și pentru că avea acest loc în mijlocul căruia se afla o fântână cu apă. Fântâna lui Iacov, cea care, foarte probabil, va fi stârnit invidia fraților vânzători. Care, deloc întâmplător, aveau să arunce într-un puț părăsit pe fratele lor vândut…Pare o istorie care se repetă și totuși nu este. Dinaintea fântânii invidiei se naște admirația lui Hristos pentru femeia samarineancă. O femeie lucidă, plină de experiența vieții pământene dar, vizibil, bine orientată și în cele cerești. Isteață, femeia poartă un dialog cu Iisus, iudeul care cere apă de la ea. Și femeie. Și samarineancă. Dialogul, pornit de la afirmația Domnului că dacă ea ar ști cine este Cel care-i cere apă (Dă-mi să beau!) ar cere ea apa cea vie, crește în inteligență cu fiecare cuvânt. Femeia nu-l dezamăgește pe Hristos. Și dincolo de grija de apă este importantă grija ei de închinare adevărată. Cuvintele finale ale dialogului sunt cele care așază Evanghelia aceasta (Ioan 4.5-42) în timpul așteptării Rusaliilor. Căci Domnul zice: „Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se  închine în duh și adevăr” (Ioan 4. 23-25). Acest Duh îl prăznuim prin Evanghelia aceasta, această așteptare în culmea de luciditate luminoasă a Ierusalimului pământesc peste care plouă parcă Lumina Învierii. Numai în Lumina aceasta putem înțelege dialogul dintre femeia samarineancă și Hristos ca fiind un dialog împlinit în construcția de logică dumnezeiască a Bisericii. Templul acestui tip de închinare este Biserica, Trupul cel tainic al Mântuitorului, al cărui cap și este, care însetează în Sihar și pe Cruce după oameni, după omenia inteligentă care se umple de Duh. Pentru că despre aceasta este vorba în examenul samarinencei. Despre inteligența umană capabilă de dialog cu Dumnezeu. Și femeia nu ne face de râs. De unde și pomenirea ei. Și toate acestea pentru că, ostenit de cale, Dumnezeu se odihnește între noi, oamenii…Fiindu-ne templu de dragoste și dialog.