Atât de mult intervenise vindecarea orbirii omului asupra chipului său, încât cei din jur nu-l mai recunoșteau. Era, în fapt, alt om. Și asta ne spune Iisus Hristos cu fiecare minune a Sa. Ne arată că lumina vindecă în profunzime sufletul. Că orice vindecare nu vine numai cu așezarea celor din afară, cu reluarea relațiilor ori arătarea publică a vindecării, ci are în sine o luminare în interior, înăuntru. Construiește în interiorul omului o vindecare care-i schimbă chipul.
Un om orb. Vindecat de Hristos spre a fi anchetat de farisei, adevărații orbi din pericopă. Domul îl vindecă scuipând în țărână. În două materii de nimic, am spune și azi, dar care se dovedesc a fi vindecătoare. Să ne înțelegem. Nu orice scuipat vindecă. Unele rănesc strașnic și așază pe viețile noastre o cutremurătoare țărână a umilirii.
De data aceasta însă suntem dinaintea unei învieri a vederii prin atingerea lui Hristos. Materia este doar mijlocul prin care Hristos Se apropie de ochii omului. Și-i deschide. Unui orb din naștere. Căruia îi sunt anchetați de milițienii templului inclusiv părinții. Tina pusă pe ochii orbului ca să vadă pare că împlinește o crustă uscată și grea pe ochii celor care credeau că văd mai bine decât oricine lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Departe de adevăr. Ei sunt frați cu fratele fiului risipitor. Vindecarea fratelui lor nu-i bucură, ci le pare a fi înjosire propriei lor poziții. Ca întotdeauna, funcționarul religios este supărat pe ceea ce-i iese Dumnezeu-Omului. Nu-i convine un Dumnezeu plin de slavă. Pentru că fură din slava la care visează ei pe pământ.
Revin însă la gândul dintâi al relecturii textului. Jocul acesta interogativ: este el, nu este el. Omul nu mai semăna cu cel pe care-l știau fără lumină și fără chip. Pentru că atunci când nu avem privire, nu avem identitate. E motivul pentru care, de exemplu, se cerea acoperirea condamnaților la moarte. Ca protecție a celor care ucideau. Pentru că un chip era întreg cu ochi cu toți. E motivul pentru care erau scoși ochii sfinților din picturile locașurilor de cult de către oștirile păgâne ori chiar creștine care au năvălit peste noi.
Omul fără văz e om fără chip, gândeau ei. Hristos vine așadar nu doar să redea lumina, ci și integritatea omului aflat în suferință. Definibil ori ba în dicționarele acțiunii umane. Dar mereu viu înaintea lui Dumnezeu. Pentru că El ne vede mereu în Lumina Învierii Lui și nu în penumbra dezinteresului celorlalți. El este vederea noastră.
Omul Îl va vedea și-L va recunoaște. Glasul care-l vindecase devine chip prin vederea pe care i-o restaurase. Hristos nu-l vindecă de orbire ci îi restaurează ființa. Îl reașază în normalitatea luminii. Pentru aceea cred că se așază Evanghelia aceasta în Duminica dinaintea Înălțării Domnului. Ca să vedem. Să nu răsucim vindecarea aproapelui pe toate fețele ca să ne pice nouă bine. Ci să învățăm bucuria din vindecarea aproapelui nostru.
