Scria Pr. Arsenie, cu multă înțelepciune: „Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural, dintr-o natură bună, într-un chip dezinteresat, cum crește bobul de grâu și cum izvorăște apa din stânci” (Cuvinte vii, p. 310). Cu această natură „bună foarte” ne-a creat Dumnezeu.
Căderea în păcat, însă, a stricat natura noastră. Imaginea naturii originare, bune, doar copiii o mai au. De aceea Iisus a spus că, dacă nu vom fi ca și copiii, nu vom putea intra în Împărăția lui Dumnezeu. În acest sens, și Nicolae Iorga spunea: „Copiii învață bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni”.
În pilda din Evanghelia de azi, Hristos ne vorbește despre un oarecare datornic la un împărat, care a cerut să fie iertat. Și a fost iertat. La rândul lui, acest datornic a cerut celui care s-a împrumutat de la el, plata obligațiilor. Nici acesta nu avea cu ce, și a cerut iertare. Dar, spre revolta celorlalți, datornicul viclean nu și-a iertat propriul datornic.
Iată un exemplu de natură umană degradată de păcat. De om care s-a bucurat de bunătatea împăratului, dar care nu a vrut să fie bun. Aflând de această nedreptate, împăratul își revizuiește poziția: sluga vicleană nu mai e iertată, ci e aruncată în temniță.
Astfel, ce constatăm? Constatăm că împăratul era un om bun. Dar bunătatea are și ea o limită: ea încetează atunci când se agravează răul naturii umane. Împăratul era iertător. Dar și iertarea are o limită: ea încetează atunci când se continuă nedreptatea din natura umană.
Omul cu o natură bună, nu iubește răul, nici nedreptatea. Numai o natură deformată ne poate duce la limita bunătății și a iertării lui Dumnezeu. Iar limita vine odată cu „socoteala”, adică cu judecata.
Pentru aceasta, Hristos ne cheamă să ne întoarcem la natura umană cea bună, de la început. Atât cât putem, pentru că bun cu adevărat este numai Dumnezeu.
