În Evanghelia din Duminica a 2-a din Postul Mare citim că un slăbănog a fost dus, cu greu, prin acoperișul casei, în fața lui Iisus, spre a fi vindecat. Iisus, „văzând credința lor” (Marcu 2, 5), a iertat păcatele slăbănogului și l-a izbăvit de neputința lui.
De aici vedem că, în relația cu Dumnezeu, actul credinței omului determină momentul intervenției divine. Într-adevăr, Dumnezeu așteaptă de la noi credință sinceră și fapte pe măsură, apoi El hotărăște dacă face vreo minune cu noi, sau nu. Dar credința aceasta nu duce automat la minuni, pentru că numai Dumnezeu știe ce este în sufletul omului. Și tot El știe dacă avem nevoie sau nu de minuni, pentru mântuirea noastră.
Sunt unii, însă, care spun că au credință și că, prin aceasta, sunt apărați direct de Dumnezeu și, de exemplu, nu se pot îmbolnăvi. Oare este corect? Dacă aceștia au cu adevărat o credință așa de mare, atunci au dreptate. Dumnezeu poate interveni mereu în viața lor.
Dar dacă nu au o astfel de credință? Atunci nu cumva „credința” lor este o formă de mândrie, considerându-se așa de evlavioși încât intervenția divină stă la mâna lor? E bine să ne punem nădejdea în Dumnezeu, dar nu e bine să ne supra-evaluăm credința noastră, în așa fel, încât să-L „constrângă” și pe Dumnezeu în a face minuni cu noi. O astfel de credință nu duce la mântuire, ci mai degrabă la osândă.
Mai mult, acești credincioși, mândri de credința lor, i-ar acuza indirect pe cei care se îmbolnăvesc, că nu ar fi fost îndeajuns de credincioși, de aceea au ajuns să fie vulnerabili în fața bolii. Dar atunci ce-am câștigat, dacă i-am judecat pe cei în suferință? Oare bolnavii de judecată au nevoie?
Să nu ne amăgim. Ce fel de credință avem, știe numai Cel de Sus. Cu adevărat, credința precede minunea, dar Cel Care cântărește credința noastră, dacă este compatibilă cu minunea sau nu, este numai Dumnezeu. În nici un caz noi!
Pr. Conf. Irimie Marga
