Suntem în fața uneia dintre minunile Mântuitorului care ne explică, oarecum, Învierea. Priviți textul Evangheliei. Un slăbănog, vecin morții, în Poarta Oilor. Locul unde erau spălate oile înainte de a fi urcate la Templu spre a fi aduse jertfă de iertare a păcatelor și unde, din timp în timp, apa se tulbura prin atingerea unui înger al Domnului.
Din cele cinci pridvoare ale scăldătorii „țâșneau” în apă bolnavii. Ca să fie cei dintâi care primesc vindecarea. Semn de neputință ajunsă la limită, unii priveau de departe spectacolul acesta și oftau. Nu avea cine să-i arunce în apă. Sunt convins că, așa cum se întâmplă mai mereu în astfel de locuri ale suferinței, înflorise și acolo „comerțul cu aruncarea” care, desigur că era la îndemână numai celor care aveau cu ce schimba starea lor de rău cu una de mai bine.
Hristos Domnul nu intră în jocul locului. E foarte posibil să-l fi urmărit în timp pe bolnav. Nu departe este casa Sfinților săi bunici – Ioachim având în grijă tocmai apa Vitezdei pentru a fi folosită kasher la purificarea oilor – și putem presupune că alergase, copil fiind, printre bolnavi.
Omul pe care ni-l descrie Evanghelistul era bolnav 38 de ani. Cu puțin mai mult decât vârsta ce o presupunem identității civile a Mântuitorului. Era bolnav de o viață. Și sunt convins că nu mulți aveau amintiri cu el sănătos. Mai mult, nu avea om să-l arunce în scăldătoare. Era sărac și uitat. Marginal. Spre El vine Domnul și pe el îl vindecă. Dialogul e scurt – voiești, scoală-te, ia patul, umblă nu sunt cuvintele unei fraze elaborate precum este fraza omului în răspunsul său – și Domnul „dispare” în mulțime. Iudeii, supărați nevoie mare!
E zi de sâmbătă și deci zi interzisă ridicării patului – ultima avere materială a omului. Supărare mare. Cam ca a vecinilor când se întoarce câte un vecin pe care îl vedeau ca și mort, acasă. Orice, numai să umbrim bucuria omului vindecat. Boală grea.
Omul urcă la templu. Cel mai probabil să se arate preoților și să primească documentul prin care putea să se întoarcă între oameni. Aici dă de Iisus și-L recunoaște. Și merge să spună iudeilor cârtitori cine este Acela care l-a vindecat. Iar aceia țin la sâmbătă mai mult decât la om și mai mult decât la Dumnezeu-Omul.
Din jenă, Biserica nu păstrează în memoria lecturii reacția imediată a supărăcioșilor, dar Ioan ne scrie cum că și pentru această vindecare „iudeii prigoneau pe Iisus și căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta” (Ioan 5.16). Ei trăiau în spațiul iluziei pe care o socoteau credință și făceau din rigorismul lor pârghie de asuprire duhovnicească. Grea boală. Și din nefericire repetabilă la cei care țin mai mult la zile decât la veșnicie.
De ce este o lecție despre Înviere? Pentru că unul ce părea îngropat în unul din cele cinci pridvoare, rănit și topit trupește, se reîntoarce între cei vii. Și vindecarea lui are propria Sâmbătă mare. Cum va fi fost în ziua cea dintâi a săptămânii, dis de dimineață, după vindecarea sa, când omul va fi trecut pe străzile Ierusalimului asupra cărora, cred, nu mai avea nicio memorie? Cert este că mărturia lui Îl pune rău pe Hristos cu „speculanții” Vitezdei. Care caută să omoare pe Cel ce avea să omoare moartea. Și pentru ei.
