Cu o Duminică mai aproape de Nașterea Mântuitorului. Ne apropiem de El prin propria Sa minune, învățând ceea ce ar trebui să știm deja: Dumnezeu-Omul e minunea. Biserica ne pune la dispoziție lecția femeii gârbove (Luca 13.10-17). O gârbovire dintr-un duh de neputință. Care e văzută de Iisus în zi de sâmbătă. Și vindecată. Îndreptată de gheabă dinaintea lor, a fariseilor și mai marelui sinagogii, care, desigur, se mânie pe Dumnezeu-Omul. Ca și cum evidența ar putea fi mai puțin importantă decât specularea Tradiției.
E zi de Sabath. Mai marele sinagogii îi face program de primiri lui Dumnezeu. E convins că are dreptate. Ca orice funcționar religios, vede în Dumnezeu un obiect, nu un subiect de preamărire. Un predicat de iconologie și nu un subiect de bucurie. Hristos vindecă femeia arătând, în planul temporalității sacrului, că nu există timp oprit la dialogul cu Dumnezeu. Că nevoia te pune primul pe lista Lui de priorități. Și că numai El știe timpul și modul în care intervine.
Femeia gârbovă e răspunsul la toată frica noastră că rămânem blocați, cu privirea în pământ. Dacă ne facem văzuți de Dumnezeu – cu decență și dragoste -, El nu ne lasă în blocajul nostru. Fie el și datorat unui duh de neputință îmbătrânit în trupul nostru. 18 ani. Un majorat de neputință. O prea lungă așteptare. O durere mărturisită prin postura dureroasă a trupului. O față ce nu se mai putea desprinde de pământ. Poate că de aici începe minunea. Să te vadă Dumnezeu când tu, tu nu-L poți privi. Când segmentele trupului tău nu te mai ascultă.
Am văzut asta nu doar la alții. Nu îți poți ridica ochii din pricina unei dureri ce te ține pe loc, te contorsionează și îți mișcă trupul spre pământul din care ești făcut. Pare că este o singură direcție. Iar Dumnezeu, încăpățânat să fie Binele, îți ridică fața spre Sine. Te ține în căușul palmelor și te îndreaptă. Chiar împotriva celor care cred că îți meriți postura doar pentru că Dumnezeu ar avea, în concepția lor, zi liberă.
E semn că Dumnezeu ne cunoaște. Știe când anume poate să iasă din neutralitatea Sa proniatoare și să aducă plusul de Har peste oboseala, rana, deziluzia noastră. Nu o face doar să irite pe mai marii sinagogii ori pe cei care gândesc, până astăzi, ca ei. O face cu puterea Sa, cu puterea care dărâmă cu insistență toată neloiala așezare în bun simț a minunilor Sale. Din minunea aceasta învățăm două lucruri.
Că nu suntem lăsați să pierim cu fața în țărână și că Hristos ține cont de tăcerea noastră rugătoare mai mult decât de zgomotul atotștiutor al celor care cred că știu cum crede Dumnezeu. De două ori îndreptați. De trup și de minte. Merită încercat ca un exercițiu de încredere în Dumnezeu. Zi de zi. Clipă de clipă!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
.){kind=link}