Duminica aceasta, a 6-a după Rusalii, amintește de vindecarea paraliticului din Capernaum (Matei 9.1-8), dar și de prăznuirea Sfântului Ilie Tesviteanul, căruia memoria Bisericii îi dedică lectura din Luca 4. 22-30.
M-am tot gândit însă câtă nevoie avem azi de glasul curajos al Sfântului Ilie, de modul lui de a pedepsi cu mărturia și gestul idolatria poporului și a conducătorilor. El știe că este alesul. Că are o misiune pe care nu o poate delega niciunui alt contemporan al său. Că nu este singur, ci înconjurat de puterea nevăzută a lui Dumnezeu. Pe care tot el îl simte, adiere peste spice și apoi suflare caldă peste spatele său tresărind de teama vederii lui Dumnezeu. Știa că nu poate rămâne în viață cel care Îl vede pe Dumnezeu și se temea de o plecare care-l rupea de misiunea sa. O misiune pe care o simte dar și greutate deopotrivă. Bucurie și întristare. Pentru că Ilie profetul nu e un chip zâmbind al Vechiului Testament.
Am fost martori toți în ultima vreme la dărâmări de sensuri duhovnicești, la răniri ale sensului real al vieților noastre comunitare. O Românie rănită. Dezamăgită. Dar nu nevinovată pentru aceasta. O Românie pe scena căreia copiii își înjură rădăcinile și își curmă cumințenia. Grăbindu-se spre gustul de iad al necumpătării sociale. O Românie în care părinții au ajuns să fie mai atenți la note conjuncturale și alunecarea copiilor în pântecele calculatorului național decât la nevoia vie de a fi copii ai unor părinți vii. Și în care școala pentru a putea vindeca marasmul de vocalize al prostiei ridicate la rang de artă are nevoie de mult mai mult decât de bani, profesori ori reforme.
De aceea cred că mi-e dor de Sf. Ilie. De spiritul său lucid și căutător de soluții coerente, echilibrate. Care ridică din moarte pe copilul văduvei din Sarepta Sidonului, dar își crește și ucenicul care va purta nu doar mantaua sa, ci și duhul său mai departe în istoria frământată a unui popor teribil de frământat.
Mi-e dor de vocea sa liberă. Care poate spune regelui și mai ales consoartei sale, Izabela, că idolatria lor e aducătoare de moarte. Care ironizează preoții zeilor și altarele lor nu doar turnând apă – semnul nevoii de Botez care va marca curăția jertfirii Liturghiei creștine -, ci chemând focul Duhului Sfânt într-un soi de Rusalii înainte de Rusalii. Dovedind prețuirea pe care o are dinaintea lui Dumnezeu inima smerită, dar bravă, curajoasă, fără colmatări idolatre.
Plecarea sa la cer, purtat de un car de foc, devine până astăzi imaginea Înălțării Celui Care alege să se boteze în Iordan de la Ioan – chip profetic al misiunii lui Ilie -, între colina de pe care s-a înălțat Ilie și pasul prin Iordan prin care a trecut poporul – fără Moise – în Țara Făgăduinței. Icoană reluată în chip tainic în minunea Schimbării la Față. Unde Iisus Hristos stă între Moise și Ilie semn al nevoii de duh profetic, pentru ca un neam și Biserica să nu piară.
La vremea idolatră de acum, priviți cu nădejde la icoana lui Ilie. Omul care nu trădează cerul de dragul pământului!
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
