Știu că e greu să fii singur în fața morții. Dar și mai greu este atunci când moartea îți fură singurul reazem pe care îl mai aveai pe pământ. Evanghelia de astăzi ne duce pe toți la porțile unei cetăți cu nume frumos, Nain, care în traducere înseamnă „plăcut” sau „frumos”. Dar ce mai era frumos acolo, în clipa aceea? Nimic. Pe porțile cetății ieșea un cortegiu al durerii absolute: o mamă văduvă își ducea la groapă singurul fiu. Îngropa, de fapt, propriul ei viitor, propria ei nădejde, într-o singurătate care striga la cer.
Dacă privim cu ochii sufletului, în acel moment, la porțile Nainului s-au întâlnit două cete, două procesiuni complet diferite. Pe de o parte, venea convoiul morții, plin de lacrimi, de resemnare și de neputință, care ieșea din cetate. Pe de altă parte, venea procesiunea Vieții, condusă de Hristos, care intra. Hristos nu Se întâlnește niciodată întâmplător cu durerea noastră. El nu Își întoarce privirea când ne vede dărâmați și nu trece nepăsător pe lângă mormintele pe care le săpăm în viețile noastre.
Prima reacție a Mântuitorului când o vede pe această mamă zdrobită nu este o predică teologică lungă. Nu-i ține morală, nu-i explică de ce s-a întâmplat tragedia. Îi spune simplu, din adâncul inimii Dumnezeului-Om: „Nu mai plânge!” Să nu înțelegem greșit, iubiților. Hristos nu interzice lacrimile firești ale dorului și ale durerii, căci El Însuși a plâns la mormântul prietenului Său, Lazăr. Îi spune „Nu plânge!” pentru că El știe ce urmează să facă. Îi cere încredere deplină înainte de a-i oferi minunea.
Apoi, Domnul face un gest care a șocat întreaga asistență. Se apropie și se atinge de raclă, de patul pe care era dus mortul. Pentru legea veche, o astfel de atingere însemna întinare, însemna să te murdărești. Dar Hristos nu Se teme de „murdăria” morții noastre, de degradarea trupurilor noastre sau de infecția păcatelor noastre. El nu stă la o distanță confortabilă, de siguranță, ci intră direct în focarul durerii umane. Și rostește acele cuvinte care ar trebui să ne sfredelească urechile și să ne trezească și pe noi din amorțeală: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Și mortul s-a ridicat, a stat în șezut și a început să vorbească.
Dacă privim cu atenție în jur, dincolo de zidurile acestei biserici, societatea de astăzi este plină de astfel de „tineri din Nain”. Oameni care sunt vii din punct de vedere biologic, dar care sunt purtați pe umeri de alți oameni, la fel de adormiți, spre mormântul nepăsării, al dependențelor de tot felul, al depresiei și al lipsei totale de sens. Câți părinți din zilele noastre nu își plâng copiii care sunt vii fizic, dar complet pierduți, înstrăinați și morți sufletește prin cetățile de iluzii ale lumii moderne?
Evanghelia de astăzi nu este însă una a disperării, ci este una de un optimism care deschide cerul. Îndrăznesc a scrie că e de un optimism luminat de Har, specific duhului creștin. Ea ne arată că Hristos are întotdeauna ultimul cuvânt, iar nu moartea, nu boala, nu eșecul și nu falimentul nostru moral. Mai mult, Scriptura ne spune că, după ce l-a înviat, Iisus l-a dat mamei sale. Iată ce face Biserica: este locul unde Hristos ne redă unii altora, unde vindecă relațiile frânte din familiile noastre și ne reașază împreună, în iubire.
Să plecăm astăzi spre casele noastre cu această certitudine în suflet: oricât de întunecat ar părea drumul, oricât de grea ar fi pierderea sau de adâncă prăpastia în care am căzut, pe ulița vieții noastre va trece Hristos. Trebuie doar să-L lăsăm să Se apropie, să nu-L gonim cu mândria noastră, și să-L lăsăm să Se atingă de racla inimilor noastre înghețate, strigându-ne fiecăruia pe nume: „Nu te teme, vei învia!” Să credem!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
