Pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel nu ai cum să nu-i iubești. Sunt parte din Iubirea dăruită de Mântuitorul Hristos fiecăruia dintre noi și omenirii ca întreg. Un întreg pe care-l fărâmițăm cu ură și indiferență, pe care-l ucidem cu o teribila culpă a autonomiei cu orice preț.
Nimic din ce ne învață Apostolii Petru și Pavel nu se împacă în valorile creștinismului de paradă ori al ideologiei în care oamenii sunt batjocoriți, nimic din iubirea lor nu mai pare că ne animă misiunile și împlinirile vocației noastre. Nimic egoist în ei. Deși plecaseră la drum cu un egoism teribil. Manifest la Petru fie pe apele învolburate ale Tiberiadei, fie la tulburătorul moment al arestării și judecării prime a Mântuitorului, la focul gărzilor din casa lui Caiafa. Iar în viața lui Pavel fusese prezent până în clipa drumului spre Damasc. Când Saul devine Pavel. Așa cum Chefa se împlinise ca Petru.
Îi înțeleg pe cei din epoca Bisericii primare. Era greu să te împarți al cui discipol te simți împlinit deși, știm asta acum, Domnul Hristos nu insistase pe o întâietate după cele ale lumii, ci în Duh, acolo unde primatul Îl împlinește Dumnezeu, iar nu omenitatea din noi. Unul e furtună, celălalt orbire. Unul e călcare pe ape în zorii Învierii, iar apele pe care calcă sunt lacrimile lui de pocăință. Celălalt e fugă spre Damasc, pentru a-L afla – ne tâlcuiește aceasta Gala Galaction cu o intuiție ce vine din lectura patristică – pe Hristos cel mort și se întâlnește cu Hristos Cel Înviat. Și unuia și celuilalt le vorbește Hristos. Le adresează chemarea la apostolie. Și le devine inspirație, prag de Împărăție și Cruce de mărturie.
N-ai cum să nu te miri de cât au muncit întru împlinirea Evangheliei. Cât au suferit și cât au biruit. Nu are cum firea omenească, doar prin ea, să împlinească o istorie umană precum a lor. Poate că aici este vederea harului prin care Dumnezeu i-a învrednicit. În această dilatare a timpului personal până la imposibil de închipuit. Un timp al Bisericii pe care o inspiră până astăzi. Al cărei mărturie sunt.
Duminica acesta, în general numită a 3-a după Rusalii, în care învățăm despre „grijile vieții” (Matei 6. 22-33), primește dezlegare iconică tocmai în prăznuirea acestor doi Apostoli care, realmente, schimbă lumea. Într-atât încât unii – Cioran era printre ei – îi văd drept fondatori ai creștinismului. Uitând Crucea în văgăuna Golgotei, neînvățând tocmai de la Petru și Pavel că fundamentul credinței este Învierea Domnului Hristos, că ei din Hristos își trag puterea propovăduirii, dinamica vieții și copleșitoarea iubire de Dumnezeu. Că prin ei suntem mai aproape de Împărăție.
O împărăție care depășește Istoria făcându-i și pe ei sfinți care o depășesc. Mereu pe când eram mic și nu știam citi am crezut că sunt doi frați gemeni. Nici acum, citind și rugând pe Dumnezeu să-mi ierte îngâmfarea gândului, nu-i văd astfel decât ca doi gemeni întru împlinirea vocației de a fi dincolo de Istorie oamenii Împărăției. Cu moartea pe moarte călcând!
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
