Am citit un cuvânt de la Pr. Paisie Agioritul: „Necazurile răbdate în smerenie și fără cârtire sunt mai sus decât rugăciunea”. Oare ce vrea să spună Pr. Paisie?
Vrea să spună că rugăciunea este modul firesc și ușor de a ne apropia de Dumnezeu. Dar necazul, dacă-l răbdăm în smerenie, ne apropie și mai mult de Dumnezeu. Ca să te rogi cu adevărat, trebuie să te lupți cu tine, ca să dobândești starea potrivită. Necazul, însă, te purifică, te face mai sensibil, mai înțelegător și mai doritor de ajutorul lui Dumnezeu. Așa înțelegem de ce necazul ne poate ridica mai sus decât rugăciunea.
Ideal ar fi ca, la rugăciune, necontenit „sus să avem inimile”, după cum spunem la Liturghie, fără ca să fie nevoie de încercarea necazurilor. Dar sunt unii, însă, care ajung să-L cunoască pe Dumnezeu, numai atunci când „îi arde la degete”.
Așa l-a ars și pe mai marele sinagogii, Iair. Nu la degete, ci la inimă. E cutremurător numai să gândești la moartea unei fiice, în floarea vârstei, darămite să trăiești așa dramă. Or, tocmai prin asta a trecut Iair.
Dar, orice rău are o parte de bine. În toată această tragedie, partea cea bună a fost că Iair s-a convertit. Necazul l-a purificat și, cu nădejde, a cerut ajutorul Celui pe Care cărturarii și fariseii Îl blamau.
Aceasta este marea lecție pe care a vrut să le-o dea Hristos. Un Om care învie morții nu este „fiștecine”, spun ardelenii. Și ca să poată primi acest adevăr, că Iisus este Mesia, inima lor trebuia scoasă din încremenire, numai prin necaz. Într-o astfel de inimă, dacă intră Domnul, nimeni nu-L va mai scoate afară.
Trăim zile de mari necazuri. De războaie incredibile. Toate sunt îngăduite, pentru a zdrobi nepăsarea, ura și necredința din noi. Ne-am lăcomit, de vrem pe Marte. În loc să cerem, ca Iair: ”Doamne, scapă-ne din moarte!”
