Ca orice om sigur pe el, creștinul de astăzi se pierde în interpretări. De ani de zile, multuți deja, aflu că nu e bine să zici praznicului Rusalii, că e de la păgâni și nici Cincizecime, că e de la iudei. Și dacă spui că e Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, dar nu te „pocăiești”, nu ești în linia cerută de sărbătoare. Slavă Domnului că în cartierul în care am crescut nu erau atâția „specialiști” în interpretarea sărbătorii acesteia, ci oameni bucuroși că îi iubește Dumnezeu și ei pot să facă la fel. Să-L iubească. Cinstit. Fără citări în abuz ori citații la judecată pentru că, nu-i așa, e la modă să judecăm pe Dumnezeu, să-I închidem orice comunicare cu cei care nu înțeleg adâncimi ori înălțimi de sens…
Am crescut între oameni care știau bine că pe Dumnezeu Îl slujești cu inima și Îl lauzi cu fapte luminoase, că a fi cu El înseamnă să te îmbraci curat și să mergi să-ți mângâie soarele fruntea când aprinzi o lumânare pentru cei dragi. Să te bucuri de cântarea zorilor în liniștea duminicii și să știi, să știi pur și simplu că omul de lângă tine, oricât ar fi de amărât ori dezbrăcat de slavă, este de neînlocuit, pentru că e chipul Lui. N-o spuneau în cuvintele acestea, dar vă asigur, ne făceau să înțelegem că viața noastră contează pentru că ei ne iubesc și, prin ei, Dumnezeu.
Despre care nu vorbeam prea mult nici la școală și nici pe maidanul de fotbal, dar care ne zâmbea din toți bunicii cartierului și ne ocroteau prin toate mamele. Care ne însoțeau prin toți tații din cartier, oameni simpli și obosiți cel mai adesea. Însă mereu alături de noi. Uneori victorioși în noroaiele terenului de lângă blocuri, alteori înfrânți. Dar ei lângă noi. Mereu. Atenți la ce vorbesc, cuminți la a nu ne încuraja la năzbâtii.
Multă vreme am crezut că nu există biserică mai frumoasă decât acest maidan îndumnezeit. Și în oricâte catedrale aș intra ori în oricâte mănăstiri aș pleca genunchii mă simt mereu alături de ei. Oamenii mei. Oamenii simpli și curați din copilăria mea care mi-au desenat biserica prin zâmbetul lor.
Lumina lor o văd și acum în gândurile mele și rugăciunile mele pentru ei au devenit stick de memorie. Parte au plecat. Și când ajung acasă îi caut cu privirea pe fiecare treaptă a scării de la bloc. Ei au fost apostolii inimii mele. Lor le datorez dinamismul și descoperirea lui Dumnezeu ca Iubire.
Puteți râde de mine, dar nu renunț în a vă spune că ei sunt biserica mea, cu mult înainte ca locașul de cult, astăzi peste drum de toate ale copilăriei mele, să se fi ivit. Bătrâni ori plecați, niciodată prea bogați să uite de noi când primeau câte ceva de la țară și niciodată prea săraci încât pâinea lor cu ulei și zahăr să nu ne ajungă tututor. Și eram.
Câteva echipe de copii care își căutau maturizarea. Într-un an de 15 iunie am venit învins acasă de la premiere. Printr-un joc al intereselor, deși aveam premiul I, nu am fost premiat. Durea cumplit și nu înțelegeam ce se întâmplă. Până am ajuns pe aleea de la bloc. Acolo vecinii mei mi-au așezat pe cap coronița pregătită pentru premiere. Și m-au îmbrățișat: „Noi știm că tu ești premiantul nostru!”
Și așa am rămas pentru ei, alături de sora mea și prietenii mei, copii lor! Săraci, dar premianți! Învățându-ne că suntem o singură familie, o singură echipă. Că ne suntem mădulare unii altora în salvarea noastră din răutatea lumii. E prima lecție despre Rusalii sau Cincizecime sau despre Pogorârea Duhului Sfânt. Prin El suntem Una! Și suntem copii Săi! Și nu ne lasă împrăștiați prin viață, ci vii, o singură creștinătate.
Copiii de atunci suntem bătrâni. Dar ne suntem unii altora, semn că ne-a cercetat Dumnezeu în Rusaliile copilăriei noastre. Ca la vremea Cincizecimii, când Cerul a făcut dar Iubirea Sa prin Duhul Sfânt! Și cartierul s-a făcut Biserică!
