În Filocalia 1, Sf. Marcu Ascetul spune: „Din fum cunoaștem materia care mocnește înăuntru”. Un cuvânt înțelept, pentru că din fumul degajat se poate face diferența, când arde, de exemplu, tămâia și când arde cauciucul. Dar, mai exact, Sf. Marcu Ascetul se referă la „materia” credinței care, așa cum spune Sf. Ap. Petru, va fi lămurită prin focul încercărilor (I Petru 1, 7). Iar „fumul” care se va răspândi din focul încercărilor va arăta elocvent, ce fel de „materie” are credința noastră.
Acest „fum” al focului credinței noastre ne urmărește pe toți, oriunde ne-am afla și oricine am fi. El nu poate fi nici camuflat, nici „împachetat”, pentru că, dincolo de voința noastră, se întinde nestingherit, dând pe față, cu veridicitate maximă, „stofa care mocnește înăuntru” nostru. Iar fumul, ca și stofa, e diferită de la om la om.
În mod asemănător, Mântuitorul a descoperit „stofa” femeii cananeience. Din focul încercării ei țâșnea un „fum” ca o mireasmă. Era strigătul ei insistent după ajutor. De aceea Mântuitorul S-a oprit și a stat de vorbă cu ea, motivând refuzul Lui aparent. Atunci femeia, asemănându-se câinilor, s-a smerit și a spus celebra replică: „Și câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. După care, firește, a urmat minunea vindecării fiicei ei. Astfel, femeia cananeiancă s-a dovedit a avea o „stofă” deosebită. Din „fumul” inimii ei arse de durere s-a cunoscut ce fel de om era.
„Fum” în slavonește se traduce cu „sfară”. Termenul se întâlnește în proverbul „a da sfară (nu sfoară!) în țară”, adică a da de veste. Pentru că, în trecut, prin fum se anunțau invaziile turcești. Acum, unind cuvântul Sf. Marcu Ascetul cu proverbul românesc, am putea spune așa: Stofa credinței noastre se lămurește prin focul încercărilor, iar „o stofă precară dă sfară amară, în țară. Doar stofa țesută cu zel dă fum care suie la cer”.
 în țară”, adică a da de veste. Pentru că, în trecut, prin fum se anunțau invaziile turcești.){kind=link}