De multe ori preoții sunt întrebați de credincioși: ”Părinte, ce rugăciune să citesc pentru cutare problemă?” Întrebarea, însă, nu este pusă bine deloc. De ce? Pentru că problema fundamentală nu este „ce” rugăciune citești, ci „cum” te rogi.
Degeaba citim rugăciuni multe, dacă nu reușim să citim „cum trebuie”. Adică, rugăciunea trebuie spusă nu după cantitatea cuvintelor sau numărul paginilor, ci din adâncul inimii. Chiar Mântuitorul spune: „Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ei cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultați” (Matei 6, 7). Pentru că nu contează atât de mult „ce” rugăciune spunem, ci contează „cum” o rostim.
La acest fapt se referea și filosoful Constantin Noica atunci când a făcut diferență fundamentală între „a spune” și „a rosti”. Rostirea este vorbirea cu rost, pe când vorbirea fără rost duce la vorbărie. De aceea, mai corect, o rugăciune se rostește, nu se vorbește.
Să nu uităm că în trecut creștinii erau analfabeți, iar cărțile erau un lux. Și totuși se rugau. Pentru că știau „cum” să se roage, cu cuvintele lor, fără să le spună cineva „ce” anume.
Apostolii erau pescari simpli. Ei erau atenți, ca toți ceilalți pescari, la „ce” pescuiesc. Odată au pescuit toată noaptea, dar n-au prins nimic. Cum să se întoarcă la casele lor, dacă nu aveau cu „ce”?
Atunci Mântuitorul le sare în ajutor și le spune „cum” să pescuiască: Depărtați corabia voastră și aruncați „mai la adânc” mrejele voastre! Rezultatul a fost o pescuire minunată, iar corăbiile lor s-au umplut așa de mult, de erau gata să se scufunde.
Așa Și-a arătat Hristos puterea Sa. Iar Apostolii au devenit pescari de oameni.
Pentru aceasta, ei au lăsat tot „ce” era în jurul lor, învățând „cum” să pescuiască, „mai la adânc”, sufletele oamenilor. Gândind la întrebarea: „Ce” rost are viața, dacă nu știi „cum” să dobândești veșnicia ei?
