Doru T. Popa: Cartea este pentru suflet. Nu poţi citi pe calculator un roman bun

Fost profesor de română şi franceză, acum în vârstă de 62 de ani, Doru I. Tudor este o prezenţă extrem de familiară celor care frecventează zona centrală. De ani de zile are taraba cu cărţi pe trotuarul de lângă zidul Cazarmei 90. Aşezat în toate zilele călduroase pe o bancă din parcul din apropiere, Doru I. Tudor este prietenul iubitorilor de carte şi dispus să stea de vorbă cu oricine se rupe câteva minute din graba cotidiană. După ce a citit mii de cărţi, spune răspicat că nu te poţi bucura de un roman bun dacă-l citeşti pe calculator, iar cărţile tipărite sunt hrană pentru suflet.
Doru I. Tudor – aşa cum spune că este cunoscut de către toţi prietenii – este sibian, a studiat la Bucureşti devenind în 1979 profesor de română şi franceză, a predat 14 ani în diferite şcoli din Sibiu, a lucrat doi ani ca muncitor necalificat la Biblioteca Astra, iar de mai bine de 25 de ani este anticar.
Nu vorbeşte mult despre viaţa sa personală, este rezervat în declaraţii, dar vorbeşte, în schimb, mult despre cărţi şi despre plăcerea de a citi.
„Am predat română şi franceză, dar, pentru că sunt un mare cheltuitor, chiar cu riscul de a lucra o noapte întreagă la un plan de lecţie, când prindeam, suplineam chimia şi fizica. Sărăcia este un mare viciu. Pentru un plan de lecţie trebuia să muncesc ca un animal o noapte întreagă ca sa pot să rezolv problemele. Şeful de catedră de atunci mă ajuta întotdeauna”, povesteşte Doru I. Tudor.
În 1990 a deschis un anticariat, dar şi puncte de vânzare a presei, iar afacerea s-a dezvoltat extrem de rapid.
„Am deschis anticariatul, aveam şase fete care lucrau stradal, aveam contract cu Rodipet-ul pentru presă, pentru că presă era foarte solicitată după Revoluţie, lumea vroia să citească ce spune presa. Până în 1993 a mers excepţional”, îşi aminteşte sibianul.
Întrebat ce s-a întâmplat de nu a continuat să se dezvolte, Doru I. Tudor recunoaşte că a făcut greşeli: „Am fost atât de puternic! Cunosc cartea! Eu o iubesc şi ea mă iubeşte pe mine! S-a închis anticariatul de stat şi eu i-am dat un imbold pentru că eram prea puternic, şi financiar şi intelectual. Ştiam care sunt solicitările clienţilor mei. Asta este un lucuru rău pe care l-am făcut. Nu trebuia să insist. Am greşit. Vroiam să fiu cel mai puternic. Am greşit, nu trebuia să ajut la desfiinţarea anticariatului de stat. În locul lui s-a deschis un magazin de mezeluri. Cartea niciodată nu o să aibă aceeaşi putere ca mezelurile”.
Probleme financiare şi de familie au dus, de asemenea, la căderea afacerii sale care începuse atât de bine. A luat un credit bancar pe care, în loc să-l ramburseze în cinci ani, l-a plătit în şase luni.
„Am făcut nişte economii imposibile şi l-am achitat în şase luni. Când, ulterior, am mai avut nevoie de ajutor de la bănci mi s-a reproşat că banca a pierdut prea mult din cauza mea şi nu au mai vrut să-mi dea alt credit. Era vorba despre valoarea a trei maşini Dacia, în 1992”, explică Doru I. Tudor.
Tatăl sau a murit, iar spaţiul pe care-l folosea ca anticariat a fost transformat în locuinţă. Rând pe rând, punctele de vânzare s-au închis.
„Am obţinut câteva puncte de lucru de la toţi vechii primari şi reuşeam să trăiesc, eu, mama şi fiica. Mama s-a dus acum, în 6 martie. Sunt prost dispus, nu mă reabilitez, nu o să mai lucrez”, afirmă anticarul.
Mai are trei ani până la pensie, iar taraba cu cărţi este mica sa pasiune. Cumpără de la cei care cer „preţuri decente” şi vinde beletristică iubitorilor de carte, iar elevilor şi studenţilor cărţi de specialitate. Pe taraba sa, preţurile variază între doi şi cinci lei, iar titlurile volumelor sunt chiar din toate domeniile.
El personal este adept al clasicilor şi îi place Colecţia Meridiane, care cuprinde cărţi despre „cultură, civilizaţie, viată marilor pictori”.
Întrebat care este cea mai valoroasă carte pe care a ţinut-o în mâna ca anticar, îşi aminteşte de un volum editat în 1614.
„Cea mai frumoasă lucrare era o carte editată la Haga în 1614 – Opera Matematică. O colegă de-a mea, specialistă în Litere, când a văzut-o, şi-a îngropat faţa în ea pentru că vroia să simtă mirosul timpului. În Sibiu nu am găsit un client pentru ea, dar s-a vândut la Bucureşti”, povesteşte anticarul sibian.
Pentru a „nu face vreo nedreptate cărţilor vechi” nu mai vrea să nominalizeze alte volume pe care le-a avut în anticariat în ultimii 25 de ani şi nici autori care-i plac.
„Eu sunt adept al clasicismului şi totdeauna am iubit clasicii literaturii româneşti şi universale. Nu vreau să menţionez unii pentru a nu nedreptăţi pe cineva. Eu, de exemplu, îl iubesc pe Panait Istrate. Mă gândesc însă la faptul că în opera lui Călinescu există foarte puţin spaţiu pentru el”, spune Doru I. Tudor.
Cât despre câte cărţi a citit…”Este cam ziua şi cartea. Cu literatura contemporană nu mă împac momentan şi rămân adept al clasicismului. Iubesc cartea”.
Spune însă cu tristeţe că lumea nici nu mai cumpără cărţi ca odinioară, nici nu se mai citeşte ca în urmă cu câţiva ani.
„Există o categorie socială care mai cumpără cărţi. Sunt aceleaşi feţe, aceiaşi oameni, zi de zi. Dacă aţi sta cu mine, aţi vedea că aceiaşi oameni se opresc, ne cunoaştem. Ei îşi văd de treabă, ei ştiu că sunt pe băncuţa asta, îşi iau cărţi, le răsfoiesc, cumpără. Am câţiva iubitori de carte, oameni maturi, trecuţi bine de 20 de ani, dar sunt şi studenţi care caută numai cărţi de specialitate. Mă tot gândeam: cum poţi să te bucuri de metafora din proza poetică a lui Ionel Teodoreanu, de exemplu, în faţa unui calculator? Trebuie neapărat să citeşti lejer, cu o ambianţa plăcută, altfel nu te bucuri. Nu poţi citi pe calculator un roman bun”, afirmă cu tărie vechiul anticat, care, în concluzie, adaugă: „Cartea este pentru suflet”.