Câştigătoare de două ori a premiului pentru cea mai bună bună actriţă în rol principal la Gala UNITER, dar şi a premiului „Herald Angel”, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, pentru rolul Mefisto, din spectacolul „Faust”, regizat de Silviu Purcărete, actrița Teatrului Național „Radu Stanca”, Ofelia Popii, joacă rolul principal şi în filmul „Q.E.D.”, scris şi regizat de Andrei Gruzsniczki, apărut în cinematografele din țară, începând cu 10 octombrie. De curând, actrița a făcut și pasul către regie, cu piesa „O zi de vară”. Este căsătorită cu actorul Ciprian Scurtea, iar în această lună va deveni mamă pentru prima dată. Iată cum se împletesc toate aceste roluri în viața Ofeliei Popii.
Atât sibienii, cât și alți români din marele orașe, au ocazia să vadă în această săptămână filmul QED, în care deții rolul principal feminin. Cum o va regăsi publicul pe Ofelia Popii, de această dată, pe marele ecran?
Sper că le va plăcea personajul și felul cum am interpretat. Este și o mică schimbare de look, sunt vopsită mai închis, șatenă și joc rolul unei intelectuale, al unei matematiciene. Acțiunea se petrece într-o perioadă din trecut, în ’83-’84, în perioada comunistă. Așadar, publicul mă va găsi, cred, măcar diferită de ceea ce am jucat până acum și sper să fie de bine.
Ce a presupus trecerea de la roluri precum Mefisto, Lulu sau Bess, la personajul de film Elena Buciuman?
În film eu am simțit o mare diferență de joc, adică mijloacele artistice din teatru sunt diferite față de cele la care apelezi cand joci într-un film. În film sunt mult, mult mai mici, tot jocul e mult mai direct, mai simplu, totul e simplificat și interiorizat față de spectacolele de teatru. Pare extrem de patetic orice gest, mai ales dacă ai prim-plan și atunci trebuie să reții foarte mult, să conții pe dinăuntru, dar să reții foarte mult din ce arăți. Mai ales, pentru mine, venind din teatru, în primele zile până m-am adaptat, a fost destul de ciudat, dar am avut norocul să am o echipă cu oameni înțelegători care-mi arătau de fiecare dată, ca să înțeleg. Ușor, ușor, mi-am dat seama care e zona și după aceea a fost o plăcere să joc. Îmi place foarte mult.
Până în prezent, filmul QED a primit Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film de la Roma, fiind de altfel selecționat la festivaluri cinematografice din întreaga lume. Prin ce consideri că se diferențiază acest film? Ce aduce nou?
Față de alte filme care sunt plasate tot în perioada comunistă, în acest film apar personaje din altă pătură socială și nu e prezentată atât de mult mizeria fizică. Personajele din acest film sunt oameni care nu o duc rău, trăiesc în case frumoase, iar nemulțumirea și stresul sunt mai degrabă la nivel psihic, de privare de libertate. De exemplu, un matematician, cum e cel interpretat de Sorin Leoveanu, este preocupat că nu are posibilitatea să studieze în străinătate, îi e îngrădită libertatea de a cerceta și atunci toată intriga e la un alt nivel. Nici presiunea securității nu se face la nivel fizic, cu bătăi, ci la nivel psihologic, este o presiune subtilă, dar constantă, care se acumulează. Deci asta mi se pare mie un lucru nou, n-am mai văzut în alt film românesc.
Care consideri că este principalul beneficiu pe care ți l-a adus lansarea în cinematografie?
M-a ajutat foarte mult la jocul meu actoricesc de pe scenă. Am constientizat lucruri pe care altfel cred că nu le-aș fi remarcat decât poate prea târziu. În teatru, după ce joci o perioadă mai lungă, capeți un fel mai patetic de a juca, fără să îți dai seama, pe când filmul te ajută. În momentul în care m-am văzut, mi-am dat seama că începusem să o iau pe panta asta ușor patetică și nu mi-ar plăcea nici în teatru să joc într-o zonă prea exagerată. Deci, filmul mă ajută să fiu mai directă și pe scenă, mai econoamă cu mijloacele mele și mai degrabă profundă în interior decât expansivă în exterior.
În viitor, te vezi în postura de a renunța la teatru sau de a înclina talerul balanței mai mult spre partea de film?
Pe mine mă ajută și îmi plac amândouă, deci eu sper să le îmbin. Oricum, eu în lumea filmului sunt la început și mai am mult de studiat, dar mi-aș dori să continui și în cinematografie.
Ai făcut și pasul spre regizorat, punând în scenă piesa „O zi de vară”, de Slawomir Mrozek. Cum e de cealaltă parte a baricadei?
E interesant, e frumos, nu pot să zic că e ceva foarte nou, pentru că noi de multe ori când lucrăm la un spectacol, regizorul lucrează cu un coleg și tu să stai în sală să vezi, deci ai ochiul format.
Ca observator din afară al actorilor, nu am avut emoții prea mari, am făcut ceva ce știu și mă pricep. Nu am luat textul lui Mrozek să fac eu vreo inovație, să-mi las imaginația să zburde, ci m-am ținut de text și de personaje și m-am simțit foarte bine. Sper să mai am ocazia să încerc zona asta, pentru că-mi place.
Ai un regizor care te-a inspirat și pe care ți l-ai ales drept model?
Nu, eu am învățat de la toți câte ceva. Am învățat că trebuie să ai răbdare, că nu trebuuie să pornești cu un gând fixist din afară, ci trebuie să mergi și pe mâna actorului, să fii mereu prezent și să surprinzi lucrurile sensibile și inedite care apar întâmălător, să fii mereu pe fază și să nu le lași să treacă, deoare ar putea să fie mai interesante decât ce ți-ai propus tu. Sunt multe lucruri, de la toți am învățat câte ceva.
În curând vei păși într-un alt „rol”, de această dată nici din teatru, nici din film – vei deveni mamă pentru prima dată, fetița ta urmând să se nască până la jumătatea acestei luni. Marchează acest fapt împlinirea totală în viața ta?
Sper. Oricum, când am aflat că sunt însărcinată, a fost ca un cadou. Mă gândeam că am fost un om norocos și viața mi-a dat mule lucruri, la care nu mă gândeam când eram mai tânără. Mă întrebam, oare n-am primit prea multe și n-o să ajung să cunosc și experiența de mamă? Pentru că te aștepți așa, uneori, dacă tot ți se dă, să ți se ia pe altă parte. Și când a fost și asta, am zis, chiar că Cineva acolo, sus, mă iubește. Deci, clar, fetița, care se va numi Sofia Luna, e o împlinire foarte mare.
Ce îți dorești cel mai mult să mostenească cea mică de la tine?
Aș vrea să moștenească optimismul și curiozitatea mea și pofta de viață. Dacă iubești tot ceea ce înseamnă viața atunci treci imai ușor peste orice barieră, nu te doboară nimic.
Dar de la tatăl său?
Cipri are o curiozitate, o neliniște, un soi de nemulțumire, în sensul că niciodată nu se mulțumește cu un răspuns, cu două, cu trei și atunci se adâncește într-o problemă până o pătrunde, până ajunge să o cunoască în profunzime. Mi-ar plăcea ca și fetița să fie la fel.
Și, de asemenea, aș vrea să moștenească sentimentul dreptății pe care îl are el, onestitatea. Asta apreciez foarte mult la el, faptul că e un om foarte onest, foarte franc. Nici n-aș putea să stau cu un altfel de om.
Tu ce ai moștenit de la părinții tăi?
De la mama, curiozitatea. Era mereu fascinată de tot, și de zone imaginare, fantastice, dar și geografice. Și felul neliniștit și zbuciumat, tot de la ea. Iar de la tată, condiția fizică și dinamismul, mobilitatea corporală, a fost foarte pasionat de sport și e în contnuare, atât cât îi mai permite vârsta.
Cât timp îți propui să stai acasă cu bebelușul? Când te vei reîntoarce pe scenă?
Strict în concediu de maternitate voi sta, probabil, până la finalul lui ianuarie, după care voi reveni ușurel, nu așa în forță, ca să avem timp să stăm și cu ea mai departe. Dar sper să fiu sănătoasă și pe la finalul lunii ianuarie să pot să încep să joc spectacolele mai ușoare.
Dacă ar fi să îi dai fetiței tale un sfat sau o recomandare la care s-ar rezuma mesajul tău ca mamă, acesta ar fi?
Fii cum simți!
Publicitate
