Radu Benjamin s-a născut la Sibiu, într-o zi de început de toamnă, în anul 1986. Este fotograf. Și nu unul oarecare, ci dintre aceia determinați să depășească limite. Nu le caută în mod expres, însă le descoperă fiind atent la detaliile lumii din jurul său. Absolvent al Liceului de Artă Sibiu a fost mereu un iubitor de frumos, pe care l-a descoperit prin lentila unui aparat de fotografiat. Adevărata lui provocare este aceea de a surprinde emoții. A fost în câteva misiuni prin diferite colțuri ale lumii cum ar fi Asia, Nepal sau America, iar poveștile spuse prin fotografiile lui sunt intense și fascinante. Așa am ajuns să-l cunoaștem și noi, pentru că întâi i-am cunoscut fotografia.
Reporter: Cum a început pasiunea ta pentru fotografie?
Radu Benjamin: A ieșit la iveală undeva prin 2008 când am pus mâna pe o cameră foto mai serioasă la vremea respectivă, un Nikon D80 și deși nu am prevăzut drumul pe care aveam să îl apuc, am încercat să cresc și să mă dezvolt pe latura asta. Mi-a plăcut să citesc destul de mult încă de când eram mic, iar asta cred ca mi-a alimentat oarecum orientarea spre vizual și să caut mereu cadre care, de cele mai multe ori, ne trec prin fața ochilor fără să le observăm. Tot fotografia a fost și este în continuare un instrument care mă ajută să mă conectez cu oamenii.
Rep: Și acum ce faci?
R.B.: Chiar acum? Caut un furnizor de torturi pentru nunta mea și a logodnicei mele! Și Radu zâmbește larg. În rest, locuiesc în Cluj de aproape un an de zile, sunt fotograf full-time încă din 2013 de când m-am reîntors în România și fotografiez nunți și povești de dragoste frumoase prin România, Europa, America. Acolo unde mă cheamă cuplurile.
Rep: Ceea ce mi-a atras atenția în ce te privește sunt o serie de fotografii pe care le-ai făcut în călătorii prin lume. Cred că munca ta merge dincolo de fotografia de nuntă. Cum au început aceste aventuri?
R.B.: Prima călătorie am făcut-o în Myanmar (sud-estul Asiei), în februarie 2014 și a avut un scop misionar și umanitar. Am documentat însă și viața oamenilor din câteva sate din sudul Burmei. A fost o experiență grozavă. Apoi în anul 2015, împreună cu alți doi buni prieteni din Londra, care sunt și ei fotografi de nuntă, am hotărât să „evadăm” în Nepal la sfârșitul unui sezon plin de evenimente.
Rep: Am văzut și fotografiile din Nepal. Au o profunzime aparte. Cum a fost acea experiență?
R.B.: În 4 Noiembrie 2015 am aterizat în Kathmandu. În total cred că am stat 25 de zile, din care eu am petrecut 12 zile sus în Himalaya. Am Început ascensiunea de la 2.880m, din satul Lukla, până în prima tabără de la baza Everest, la 5.200m, cu atingerea unui varf la 5.644m pe nume Kalapathar. Asta aș numi-o poate cea mai interesantă, cea mai intensă și cea mai plină de aventură călătorie. Totuși nu am făcut-o în numele fotografiei, sau mai bine zis nu acesta a fost scopul principal. Principalul motiv a fost acela de a cunoaște o cultură nouă, despre care auzisem sau citisem doar. Am plecat de acolo cu gândul la acei oameni extraordinari, care știu să trăiască altfel, care sunt atât de mulțumitori și recunoscători pentru atât cât au. Și cei mai mulți chiar au foarte puțin.
Rep: În numele fotografiei ai făcut vreo călătorie?
R.B.: Da. Cea mai interesantă a fost o călătorie în Statele Unite, în septembrie 2015, cu câteva săptămâni înainte să pornim spre Nepal.
Am fotografiat o nuntă în Portland după care am explorat puțin statul Washington, Seatle, Snoqualmie Falls, vulcanul St. Helens.
Rep: Așadar, din atâtea călătorii fotografiate am putea vorbi despre cel mai impresionant moment surprins de tine?
R.B.: Greu să găsesc doar un singur astfel de moment. Au fost o serie întreagă de momente care mi-au tăiat răsuflarea. Pot să spun două? Și Radu zâmbește iar.
Primul este portretul unui băiețel de 9 ani pe nume Tenzing. Eram abia în a doua zi de ascensiune, nici nu ajunsesem încă în Namche, satul unde trebuia să innoptez și eram absolut epuizat. Am fost ajuns din urma de un bărbat care era împreună cu fiul lui. Au petrecut cu mine ultima bucată de drum din ziua respectiva. Ce mi-a rămas în minte și acum, a fost privirea pătrunzatoare a lui Tenzing. I-am păstrat-o pentru totdeauna într-o fotografie. L-am întrebat ce vrea să fie când va fi mare. Mi-a răspuns ca vrea sa fie sherpa (localnic care însoțește expedițiile în Himalaia), ca și tatăl lui, care are 5 expediții pe Everest.
Apoi, al doilea moment care m-a impresionat nu ține neapărat de fotografie. A fost atunci când am ridicat capul din pământ și am văzut vârful Everest. Este un sentiment copleșitor.
Rep: Ce te definește ca fotograf?
R.B.: Atunci când fotografiez un cuplu, de exemplu ori un eveniment important din viața altor oameni, cel mai mult caut să surpind emoții. Asta mi-ar plăcea să cred că mă definește ca fotograf. Întotdeauna cel mai mult m-au impresionat oamenii reali, cu sentimente și trăiri reale, ce nu încearcă să pară a fi altceva decât ceea ce sunt.
Rep: Există fotografia perfectă?
R.B.: Nu cred în conceptul de fotografie perfectă, deși sunt un perfecționist din fire. Cred însă în fotografia care, dacă ajunge să facă să vibreze o coardă sensibilă din inima cuiva, atunci și-a atins scopul.
Rep: Dar un fotograf trebuie să aibă anumite calități, nu?
R.B.: Asta depinde și de tipul de fotografie pe care îl practică. Poți să fi fotograf de peisaj. În cazul acesta te izolezi mereu în natură. E perfect, pentru că de acolo îți extragi inspirația. Dar dacă ești un fotograf care realizează foto-jurnalism, de eveniment, atunci trebuie să iubești oamenii, iar prin obiectiv să vezi dincolo de aparențe.
Rep: Pe mai departe care este planul? Va fi o nouă locație cu noi aventuri?
R.B.: Da, următoarea locație va fi Norvegia. Țara nu-mi este străină, însă o găsesc mereu plină de surprize. Este posibil să ajung și în Islanda, în luna septembrie. De asemenea, împreună cu un amic plănuim încă o călătorie în Nepal, cel mai probabil anul viitor.
Rep: Și pentru viitorul îndepărtat care este marele plan?
R.B.: O expoziție de fotografie, o cafenea drăguță, niște copii frumoși, iar tabloul îi luminează ochii.
Rep: Alte pasiuni?
R.B.: Îmi place în continuare să citesc și să vizionez diverse documentare. A… și cafeaua. Întotdeauna cafeaua.
Rep: Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-ai auzit vreodată despre una din fotografiile tale?
R.B.: Când locuiam în Anglia, prin 2012 și încă nu făceam fotografie full-time am cunoscut pe o plajă pustie un bărbat de vârstă mijlocie. Era născut în părțile locului, fost marinar în Royal Navy și stabilit apoi în Germania. Am stat mai bine de o oră discutând cu el. O minte fascinantă. La final a trebuit să plece, dar înainte să o facă mi-a spus: „În spatele fiecărui portret se află o poveste ce merită să fie descoperită și sărbătorită”. Acestea au fost probabil și cuvintele ce m-au încurajat să merg înainte urmându-mi pasiunea.
Rep: Acum vreau să-ți pun ultima și cea mai importantă întrebare: Cine va fi fotograful nunții tale.
R.B.: Un prieten din Scoția, Dylan Kitchener. În momentul de față rezonez și mă regăsesc cel mai mult în stilul lor de fotografie; al lui și al soției sale alături de care călătorește și fotografiază.
