La începutul săptămânii, îmi scrie Adi Oprea de la SIBIO: „Întrebare de 15 puncte. Faci un material cu Rareș și proiectul 1.000 de portrete pentru ziar? Mai e proiectul până în 1 Decembrie.” Am zâmbit. Cu Adi am fost colegă de serviciu undeva pe la începuturile noastre și ne-am reîntâlnit, în cazul meu reamintit, de curând. Se referea la fotograful Rareș Helici. Am scris despre el și anul trecut, pentru că Rareș este un aventurier cu viziune care oferă Sibiului, de trei ani încoace, câte 1.000 de portrete făcute într-o singură lună, într-un proiect unic și extrem de interesant. De ce nu?, mi-am spus. Dacă Rareș ne face poze în fiecare an, eu de ce n-aș scrie despre el, tot așa, în fiecare an?
L-am reîntâlnit pe Rareș în Piața Mică, la SIBIO, acolo unde de trei ani, de luni până vineri, între orele 14.00 și 18.00 așteaptă să facă poze. La fel de rexalat, cu aparatul lângă el și gata mai mult să facă poze decât să-mi povestească ce mai e nou. Ce-mi place în mod special la Rareș este că la el nimic nu este premeditat. Proiectul în sine nu a fost unul așa, ci, mai degrabă, a fost un „ce-ar fi dacă” pus în practică. Alegerea perioadei în care îl desfășoară nu este una premeditată. Chiar eram curioasă de ce a ales luna noiembrie și nu una de vară, de exemplu, cu mai mulți turiști, mai multe fețe de pozat.Tocmai pentru că a fost ceva spontan. Dacă prima ediție a fost făcută în luna noiembrie, a păstrat tradiția și nimic mai mult. Și nici continuarea lui nu este, neapărat, ceva premeditat, ci pur și simplu lui Rareș îi place să continue acest proiect, pentru că pozează chipuri, pentru că oamenii sunt fericiți să fie pozați de el, pentru că descoperă povești și, mai ales, pentru că în chipuri se ascund suflete și el vede asta cu fiecare fotografie pe care o face. A făcut aproximativ 500 de portrete anul acesta și mai are două săptămâni să le facă pe celelalte 500. Va fi în Piața Mică până în 1 Decembrie, inclusiv, iar în ultima săptămână de proiect poate fi găsit și sâmbătă și duminică între orele 11.00 și 16.00.
Expoziție
Pentru cei care nu l-au cunoscut încă pe Rareș Helici sau proiectul lui „1.000 de portrete” vă spun că fotografiile sunt alb negru, iar cadrul este de aproape. Fotograful pune accent pe ochi și zâmbet, iar anul acesta spune că oamenii aleg să fie mult mai aproape de realitate și naturali.
„Am observat că nu-i mai deranjează cine știe ce aluniță sau rid și nici măcar cearcănele. Dacă în anii trecuți le mai ștergeam din cearcăne, anul acesta am decis să le las cât mai aproape de realitate, iar oamenii sunt foarte încântați de fotografiile lor. Mi-am dat seama că, încet, încet, începem să ne acceptăm așa cum suntem, până la urmă. Cu toate-n noi. La un moment dat, cineva a venit la mine și mi-a spus. Ei, bine, am venit la testul sincerității”, spune Rareș.
Adevărul este că toți cei pe care Rareș îi fotografiază vin singuri la el. Nu se duce să-i tragă de mânecă. Și, mai important, la Rareș nu există programare sau vreo selecție cu privire la persoanele pe care le fotografiază. Îți dorești o poză făcută de Rareș Helici, este cât se poate de simplu. Mergi în Piața Mică, la SIBIO, acolo unde în fiecare zi, de luni până vineri, îl găsești de la 14.00 la 18.00, cu aparatul în mână, gata pentru poze. Fotografiile sunt făcute gratuit, iar Rareș a creat o pagină de Facebook „1000 Portraits”, unde sunt postate și de unde oamenii și le pot lua. Sincer, este fascinant să privești această pagină, pentru că transmite exact ce-și dorește și Rareș. Mii de chipuri diferite și totuși la fel, pentru că toți zâmbesc și, cel puțin în aceste fotografii, sunt fericiți. De aici mi-a venit să-l întreb dacă nu se gândește la o expoziție. De fapt, cred că l-am întrebat și anul trecut despre asta.
„Cu siguranță o să fac o expoziție. Mă gândesc încă din primul an la asta, dar nu este încă momentul. Nu vreau să fie o simplă expoziție cu portrete, ci vreau să fac în așa fel încât omul să simtă ce este cu adevărat proiectul „1.000 de portrete””, spune Rareș.
Experiența
Sunt trei ani de când, în fiecare noiembrie, se derulează acest proiect și vor mai fi mulți de aici înainte, pentru că Rareș nu se mai satură să vadă dincolo de fotografiile pe care le face. Câteodată oamenii sunt grăbiți și există doar clicul care surprinde zâmbetul acela pefect, real, pe care Helici și-l dorește, dar de cele mai multe ori fotograful recunoaște că are parte de momente unice. De la persoane cărora nu le place să fie fotografiate și care totuși se așază pe bancă în fața obiectivului, la învățători și elevi bucuroși și gălăgioși și până la persoane în vârstă, atât de expresivi și dornici de povești, povești de viață pe care Rareș le ascultă.
„Trăiesc o mulțime de experiențe prin proiectul ăsta. Îmi place când vin persoane despre care știu foarte clar că nu le place să fie fotografiate și-mi spun că sunt pregătiți să facă ceva ce n-au mai făcut până acum. Îmi place când vin diriginți sau învățători cu copii. Fac câte o poză fiecărui copil în parte și apoi o poză de grup. Sunt mereu bucuroși să mă vadă și-mi tot strigă că mă știu. Îmi place când vin bătrânii să-i fotografiez. Sunt atât de liniștiți, expresivi și îngândurați. Le ascult de multe ori experiența de viață. Îmi plac poveștile lor. Dar trebuie să recunosc că cele mai intense trăiri le am atunci când vin să facă o poză cei care au o dizabilitate. Atâtea avem de învățat de la ei, din bucuria lor de a trăi, din tăria pe care o au, din plăcerea cu care fac chiar și cele mai mărunte lucruri și este fascinant să captezi asta într-o poză”, povestește Rareș.
Și cum să nu-l crezi când sunt persoane care vin an de an pentru acestă poză de noiembrie. Vin mămici care se fotografiază atunci când sunt însărcinate și apoi, anul viitor își aduc bebelușul pentru ca Rareș „să-l vadă la ochi”, așa cum spun ele.
Așa că, dacă treceți prin Piața Mică și-l vedeți pe Rareș, nu ezitați să-l trageți de mânecă. Să faci parte din cele 1.000 de portrete poate fi o experiență, cum să spun eu, cu totul aparte.
