Inspector Diana Bucuță: „De multe ori, uităm că în fața noastră stau doar niște copii”

Diana Bucuță este de 16 ani inspector școlar pentru învățământul primar. Sub ochii ei, educația a trecut prin reforme după reforme. Acesta este și motivul pentru care inspectorul a ajuns la o concluzie fermă. Trebuie schimbat ceva spre binele copiilor. Dacă cei din minister nu și-au dat seama în atâția ani de ceea ce trebuie făcut pentru ca noi să avem un sistem de educație în care copiii să se regăsescă și să crească frumos, ei bine, cadrele didactice și, implicit, inspectorii pot face asta. Nu la nivel național, însă la nivel local, cu siguranță. Sibiul a dovedit-o în ultimii ani. S-au făcut proiecte pionierat, s-au școlit și instruit dascăli astfel încât să facă față unei generații născută cu tehnologia în mână, s-au căutat soluții pentru ca programele școlare să fie implementate cât mai eficient, copiii să învețe din plăcere, iar rezultatele să fie cât mai bune pentru toți cei implicați. Am ales să vorbesc cu Diana Bucuța pentru că a fost învățătoare, pentru că este profesor de sprijin, pentru că este mama dedicată a unui copil olimpic, pentru că este inspector peste primii cinci ani din viața copiilor noștri, cei mai importanți ani și pentru că are are o viziune… altfel. Am vorbit, am râs, ne-am amintit și am creat un interviu de excepție.

Unde v-ați născut, unde ați copilărit, unde v-ați transformat în omul care sunteți astăzi?

M-am născut în Sibiu și aici am copilărit. Am fost eleva Școlii nr. 16, actuala școală Caragiale. Este școala în care am și luat prima repartiție în anul 1989 și m-am întors ca învățător, după ce am terminat Liceul Pedagogic. A fost un sentiment de mândrie deosebită să mă întorc în școala în care am fost elevă și în școala în care mama mea a fost profesor. A fost însă și un fel de șoc pentru mine. Îmi amintesc că în prima săptămână băteam la ușă când intram în cancelarie. Nu eram obișnuită cu noua mea calitate. Mi-am definitivat studiile tot în Sibiu, la Universitatea „Lucian Blaga”, specializarea psihologie și cu un master în management educațional. Atât ca om, cât și ca dascăl m-au definit niște profesori extraordinari pe care i-am avut în liceu și pe care o să mi-i amintesc toată viața mea. Am fost învățătoare din 89 și până în 2000, am fost apoi în concediu de maternitate cu Victor, băiatul meu, iar din 2002 sunt inspector școlar petru învățământul primar. De asemenea, sunt titulară pe catedra de consilier școlar la Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” și sunt profesor de sprijin. Lucrez cu un băiat cu sindrom Down.

O misiune importantă. Cum o îndepliniți?

Este al doilea copil al meu. Lucrez cu el de când era în clasa a II-a și acum am ajuns în clasa a IX-a. Este elev la structura Betania din cadrul Liceului „Constantin Noica”. Este o mare realizare ca un copil cu sindrom Down să ajungă în clasa a – IX – a, să citească, să socotească, să fie integrat. Sunt foarte mândră de noi.

Sunteți inspector de 16 ani, cum a evoluat (sau nu) învățământul în toți acești ani?

Eu îi spun evoluție. Nu a fost ușor, pentru că am trecut prin foarte multe reforme, foarte multe schimbări. Mi s-a părut, însă, că lucrurile au început să se așeze de când avem clasa pregătitoare în cadrul sistemului de învățământ primar. După părerea mea, a fost o schimbare de un real folos pentru formarea copilului. La clasa pregătitoare avem un curriculum care mie îmi place foarte mult. Nu este unul rigid, ci unul așezat, care oferă posibilitate învățătorului să își poată construi demersul de învățare pornind de la o temă propusă de el sau de copii. Ai parte astfel de tot felul de activități interesante, iar copiii sunt fascinați. La început a fost greu și derutant, pentru că a fost ceva cu totul nou pentru toate cadrele didactice, și nu suntem puțini. La nivel de județ suntem 900 de învățători. Ei bine, toți cei 900 au fost formați în anul în care au preluat clasa pregătitoare. Am învățat ce înseamnă această integrare organizată a învățării, apoi a devenit aplicabil. Sunt învățători care îmi spun de multe ori că și-ar dori să predea numai la clasa pregătitoare. Acum ne bucurăm că și programele pentru ciclul primar de cinci ani sunt structurate pe abordarea integrată a învățării, ceea ce mie mi se pare un drum firesc. Până la urmă, nici viața nu este împărțită în discipline. Ce mă bucură cel mai mult este că putem aplica toate acestea în școlile din Sibiu, iar învățătorii sunt oameni foarte deschiși la schimbare, la tot ceea ce înseamnă progres pentru noi, ca dascăli. Lucrăm foarte mult pe bază de proiecte, iar învățătorii au libertatea de a-și alege temele și de multe ori le aleg la propunerea copiilor. Ne structurăm practic unitățile tematice pe interesele copiilor. Ieri, de exemplu, eram în inspecție la o clasă unde, timp de două săptămâni, unitatea lor de învățare era lumea necuvântătoarelor. Toate activitățile lor erau construite pornind de la viețuitoare.

Încet, reușiți să-mi creați viziunea dumneavoastră despre primii ani de educație a unui copil.

Știți, clasele primare sunt, de fapt, cheia în formarea unui copil. Sunt anii de bază în care învățătorul formează atât personalități cât și comunități de oameni. Sunt anii pe care nimeni nu-i uită niciodată. Nu ne amintim de toți profesorii pe care i-am avut în gimnaziu sau liceu, mai uităm o parte din ei, dar pe învățător nu-l uiți niciodată. Eu consider că cel mai important ar fi ca, dincolo de curriculum, dincolo de documente, să aducem în clasă bucuria. Să fie copilul fericit că vine la școală mi se pare incredibil. Am auzit copii care erau în vacanță și le spuneau părinților că abia așteaptă să se întoarcă la școală. Ce bucurie poate fi mai mare? Ciclul primar definește drumul copilului în viață din foarte multe puncte de vedere.

Știu că, la un moment dat, v-ați imaginat, cum ar fi o lume fără teme. Ați avut și un demers în acest sens pe o rețea de socializare. Ați propus cadrelor didactice să aibă o săptămână în care să nu dea teme pentru acasă. Ce ați urmărit și ce ați descoperit?

Acest demers a fost o provocare personală și nu un demers oficial, pe care mi l-am dorit, pentru că, de multe ori, uităm că avem în față doar niște copii. Mi-am dorit o săptămână de libertate totală. O săptămână în care copilul să redevină copil, în care să se joace și să facă toate activitățile pe care nu le poate face în timpul săptămânii cu teme. Să aibă timp să citească, să se joace efectiv în natură, să aibă timp să-și viziteze prietenii, să aibă timp de stat seara la o poveste cu părinții. Spre bucuria mea, au răspuns pozitiv mulți dintre colegii mei și impactul a fost unul pozitiv.  Mi-au mulțumit copiii când mergeam în inspecții pentru această săptămână. Unii și-au petrecut timpul făcând proiecte. Și-au făcut singuri echipele, și-au ales prietenii s-au întâlnit și au lucrat acasă. Alții au pictat, iar la sfârșitul săptămânii toți prezentau colegilor ceea ce au făcut. Săptămâna fără teme a fost un succes. Copiii au citit, s-au jucat, au făcut jurnale de lectură, și-au umplut timpul cu alt fel de activități. Și învățătorii au avut timp să-și gândească altfel orele. Fără teme, nu au avut ce corecta.

Mai aveți în plan și alte provocări?

Întotdeauna vor fi provocări. Avem acum în derulare, la nivelul județului nostru, o formare pentru învățători care a început în octombrie.  Este o formare pe inovații curriculare pentru învățământul primar și am adus nou zona de învățare digitală. Avem mare nevoie de digitalizare în învățământ. Noi lucrăm cu o generație de elevi care practic aproape că s-au născut cu tableta în mână. Ei sunt mai mult decât bucuroși să învețe pe zona multimedia, iar noi trebuie să folosim asta în sens constructiv. Prin acest proiect le-am adus cadrelor didactice E-learning-ul și le-am învățat să lucreze la clasă cu aplicații gen kahoot, prin care să creeze teste interactive sau să predea cu ajutorul codurilor QR. Copiii sunt mai mult decât încântați să-și primească tema sub formă de cod QR sau învățătorii să-și creeze coduri proprii cu informația care se predă la clasă. Aceste aplicații ajută a se învăța, de fapt, așa cum își doresc copiii. Ei vor să folosească tehnologia pentru a descoperi resursele de învățare. Încercăm să aducem schimbarea tocmai pentru a ne adapta acestei generații. Trebuie să fim conștienți că este o generație altfel față de cum am fost noi. Vom găsi o cale de a combina clasicul cu modernul, pentru că nu putem renunța nici la pedagogia clasică.

Ce ați schimba și ce ați păstrat din ceea ce se întâmplă astăzi în învățământul românesc?

Aș păstra cei 5 ani de la ciclul primar. Clasa pregătitoare este de un real folos în formarea copilului. Aș păstra actualul curriculum care ne dă această libertate de construcție a demersului didactic și de organizare interdisciplinară, care mi se pare deosebită. Aș elimina, în schimb, calificativele în clasele I – IV.  Îmi place enorm de mult evaluarea continuă în care nu se dau calificative. Am elimina presiunea copilului de a învăța pentru calificativ și ne-am concentra mai mult pe bucuria de a învăța.

Credeți că ar fi motivați fără calificative?

Da, cred că ar fi motivați pentru că altul devine scopul învățării. Nu mai învăț ca să iau foarte bine, ci învăț pentru că mă interesează ceea ce învăț, mă interesează să îmi formez niște competențe. Odată ce dispare presiunea, eu spun că ar fi altă bucurie în a învăța. La clasa pregătitoare, de exemplu, copiii nici nu știu că sunt evaluați. De fapt, un copil nici nu ar trebui să știe că este evaluat. Da, mă interesează pe mine ca dascăl, îl interesează pe părinte, iar pentru asta am putea avea acele rapoarte de evaluare continuă a competențelor. Acelea pot fi prezentate și discutate cu părinții. Apoi, dacă aș avea această putere, aș reduce mult din hârtii. Avem atâtea documente de făcut, încât, de multe ori uităm ceea ce este cel mai important… copiii. Nu diplomele sau tot felul de hârtii ne dau valoare ca și dascăl. Ceea ce faci la clasă te definește cu adevărat în această meserie și, în fond, asta îți este și menirea.

Este adevărat că unii dascăli pot profita de pe urma copiilor pentru a obține punctaje care să-i ajute în carieră?

Aici cred că este vorba despre acele dosare de gradații de merit care se întocmesc pe bază de documente, pe care învățătorii le  obțin implicând elevii în foarte multe concursuri, proiecte sau foarte multe activități și, implicit, suprasolicitându-i. Nu mi se pare normal. Nu este în regulă ca eu să vreau gradație și să încep să „târăsc” efectiv copiii la tot felul de activități. Poate fi considerată o problemă, la momentul actual, această modalitate de a obține gradațiile de merit pentru că se fac niște dosare de sute de pagini care, până la urmă, nu sunt elocvente pentru calitatea mea de dascăl. La orice clasă sunt doi, trei copii dotați care merită să fie stimulați prin olimpiade și concursuri, dar de aici până la a implica o clasă întreagă este cale lungă și o greșeală. Noi am încercat să reglăm acest aspect și am cerut întotdeauna ca, în momentul în care copilul participă la un concurs, să existe acordul scris al părintelui. Tocmai pentru a stopa acest abuz.

La ora actuală există vreo problemă în învățământul primar din Sibiu?

Este o problemă a sistemului care ne afectează și pe noi. Este vorba despre subfinanțare. În ciclul primar lucrăm foarte mult pe concret și avem nevoie de materiale adecvate. Pentru ele este nevoie de finanțare. Ar trebui să existe bani suficienți pentru ca învățătorii să își poată cumpăra jocurile sau cărțile de care au nevoie, să poată construi orice fel de materiale pentru a preda înmulțirea sau adunarea. De multe ori, acestea se fac din resursele proprii ale învățătorului, iar asta nu ar trebui să se întâmple. Finanțarea ar trebui să vină de la buget. Am înțeles că se mărește acum, dar să vedem cum ajunge în școli această mărire.

Știu că în ultimii ani învățământul sibian s-a confruntat cu o problemă și mai gravă. Abandonul școlar. Cum se simte asta la nivelul învățământului primar? Ce ne puteți spune despre accesul copiilor din familii sărace la școală?

Această problemă este mai puțin vizibilă la nivel primar. La noi cea mai mare provocare este de a aduce copilul la școală, în mediul rural. Dar dacă învățătorii știu să-i atragă și să-i păstreze pe băncile școlii, atunci, putem vorbi de adevărata performanță a unui dascăl.  Știu cazuri ce copii care vin de la școală fără să mănânce și așteaptă acel corn sau măr sau lapte. Pentru ei poate este unica masă în zi. Ei, pentru acel copil îți trebuie un învățător nu cu inimă mare, ci cu două inimi, să-i poată oferi și ce-i lipsește acasă. Este impresionant când mergi în comunitățile sărace și-i vezi pe acești copii, îi simți.

Oricum la fiecare început de an copiii din familii sărace primesc rechizite. Problemele pot apărea pe parcursul anului dacă învățătorul are nevoie de anumite materiale și nu există bani. Dar de cele mai multe ori se găsesc soluții.

O problemă în Sibiu a fost și numărul mic al profesorilor de sprijin așa cum sunteți și dumneavoastră. Care este situația actuală a integrării copiilor cu CES?

Acești copii au nevoie de o programă adaptată, ceea ce înseamnă o predare diferențiată și o evaluare diferențiată. Noi aici, la nivel de județ am făcut demersuri deja din anii 2002, 2003 și am avut la Sibiu primele formări pe educație incluzivă. Am fost printre primele județe din țară care au avut un astfel de program și totul s-a întâmplat cu ajutorul colegului nostru de la universitate, Daniel Mara.  A fost o cu totul o notate să îi vedem integrați în învățământul de masă. Au mai urmat apoi proiecte Phare, cursuri acreditate, din care am învățat cum să lucrăm cu acești copii. Acum există o legislație foarte clară care ne și ajută, arătându-ne ce trebuie să facem și ce drepturi au acești copii. Nu este ușor, în schimb. Avem clase cu efective destul de mari de copii, iar dacă învățătorul nu are profesor de sprijin, devine o misiune foarte dificilă.

Și sunt suficienți profesori de sprijin?

Nu, nu sunt și sunt absolut necesari pentru că efectivele de elevi sunt mari. De multe ori mergem spre limita maximă și uneori chiar o depășim. Sunt situații în care pentru colegii mei lucrurile devin complicate, tocmai pentru că nu există acel profesor de sprijin. Dar în astfel de cazuri sunt importante colaborarea cu familia și deschiderea față de acești copii.

Și pentru că veni vorba despre părinți. Ce spuneți de situațiile în care un copil are mai multe activități extrașcolare?

Lumea în care trăim ne face să fim foarte ocupați și nu mai avem timp să le acordăm copiilor așa cum poate aveau părinții sau bunicii noștri. Aceste programe Școală după școală au venit tocmai în sprijinul părinților care lucrează până după amiază și sunt programe pe care eu le susțin și le coordonez la nivel județean. Sunt de un real folos pentru părinții care nu au ce face cu copiii până își termină programul de muncă. Dar, după aceea, să îți plimbi copilul la toate cercurile și activitățile posibile – balet, teatru, fotbal, engleză și mai știu eu ce – deja se exagerează. Nu fac altceva decât să distrugă copilăria. În momentul în care am lansat ideea de săptămâna fără teme m-am gândit și la acești copii. Sunt atât de obosiți, de încercănați la școală, încât nu le mai vezi zâmbetul.

Îi vedeți?

Îi văd, sigur că îi văd. Îi văd în fiecare zi și mă doare. Copilul prin definiție înseamnă joc și voie bună ori ei nu mai au timp să se joace. Îi sfătuiesc pe acești părinți să își aducă aminte cum a fost copilăria lor sau dacă sunt prea tineri, să-și întrebe, la rândul lor, părinții. În prima săptămână fără teme am întrebat copiii ce vor face în locul temelor și mi-au spus lucruri atât de simple… Unul mi-a spus că se va juca cu pisica, altul va juca fotbal în curte cu prietenii, altul că va avea timp să vorbească cu mama. Sunt lucruri normale, pe care noi am uitat să le trăim.

Având în vedere că aveți un copil minunat și foarte deștept, cu nenumărate premii câștigate și poziții fruntașe la olimpiade ce le puteți spune acestor părinți?

În momentul în care un copil este supradotat, cere el să facă mai mult. Nu trebuie împins de la spate, nu trebuie să i se impună. Copilul își găsește singur talentul și drumul și îl urmează. Nu trebuie să-l forțăm noi. Când era Victor mic aveam un obicei seara.  Mă așezam în pat lângă el și povesteam multe minute. Aveam și un joc al nostru. Trebuia să-mi povestească cel puțin trei lucruri care i-au plăcut la ziua pe care o încheiam și trei care nu i-au plăcut. Așa îi aflam supărările. Apoi mă întreba el pe mine. Așa încheiam fiecare seară. Asta le spun și tuturor părinților. Să-și facă timp pentru copiii lor și să le acorde măcar câteva minute seara. Acela să fie timpul lor, doar al lor. Timp de calitate. Până la urmă copiii noștri sunt cei mai importanți.

Ce vă doriți cel mai mult?

Sincer?  La nivel de societate îmi doresc enorm să ne câștigăm respectul pe care-l merităm ca dascăli. Societatea ar trebui să ne respecte pentru că toți am trecut prin școală și toți care suntem astăzi adulți datorăm ceea ce suntem unor profesori care ne-au format. Noi suntem cei care facem din oameni mici, oameni mari.

Care este marea împlinire?

Victor, bineînțeles.

Ce vă pasionează?

Am observat că pasiunile se schimbă cu timpul. Dacă în adolescență eram pasionată de croitorie și îmi făceam singură toate hainele, acum îmi place enorm să citeasc și să-mi petreac timpul în grădina cu flori de acasă, pe care o ador. Citesc foarte multă literatură de specialitate și îmi plac și scrierile părintelui Necula.

Marele vis?

Am avut două mari vise. Unul l-am îndeplinit și unul este în curs de îndeplinire. Mi-am dorit foarte mult să pășesc pe Marele Zid Chinezesc. Și l-am împlinit. Am însoțit în 2016 echipajul României la un concurs de limbă chineză, organizat în China. Mai am un vis profesional. Îmi doresc să cunosc pe viu sistemul de învățământ din Finlanda. Mi se pare că se potrivește foarte bine cu noua noastră abordare. Ca să-l îndeplinesc, am scris un proiect Erasmus împreună cu o colegă deosebită și l-am câștigat. În aprilie vom merge în Finlanda. În rest…să fiu sănătoasă eu și familia mea, ca să mă pot bucura de tot ce am realizat…

La începutul lunii martie vor începe înscrierile pentru clasa pregătitoare. Știu că în acea perioadă dumneavostră organizați o conferință de presă prin care anunțați toate detaliile. Acum ce ne puteți spune?

Așteptăm Ordinul de Ministru să putem demara totul. La nivel oficial deja lucrurile sunt așezate. Există aplicația ministerului,  etapele clasice, există locul asigurat pentru copilul care dorește să meargă școala de circumscripție și există și acea reședință care ne dă nouă planul de școlarizare peste cap. În perioada înscrierilor se fac foarte multe schimbări de buletine și pe noi ne bulversează pentru că ne trezim cu alte date care nu sunt conforme cu recensământul. Așa ajungem ca, de multe ori, să se depășească efectivele la clasă. Este un lucru care mă doare pentru că, pe o parte încărcăm învățătorul și pe de alta răpim din timpul copiilor.  Noi trebuie să alocăm tuturor copiilor loc în școala de circumscripție, dar în momentul în care se fac atâtea mutații, suntem în situația în care mergem spre 30 de locuri într-o clasă, în loc de 25, bineînțeles, cu acordul învățătorului. Așa, spun eu, afectăm calitatea învățământului.

Ce-i sfătuiți pe părinți?

Le transmit o certitudine. Faptul că în clase avem efective peste limita maximă afectează serios calitatea procesului didactic. Le recomand părinților să-și înscrie copiii în școala de circumscripție, respectiv cea mai apropiată unitate de învățământ de locul în care locuiesc. Îi asigur că cei 900 de învățători sunt bine pregătiți și lucrează cu vocație. Își iubesc meseria. Una din marile greșeli ale părinților este aceea că aleargă după o școală bună sau un învățător renumit. Dar s-au întrebat vreodată dacă acea școală sau acea învățătoare sunt potrivite pentru copilul lor? Sunt șanse să nu existe compatibilități. Trebuie să ne ferim de a mai pune etichete. Învățătorul bun este acela care se potrivește copilului tău.