Daniel Deleanu
Pe „Arcul de Triumf” al ambițiilor dinamoviste, într-o seară în care Cupa României părea mai degrabă un examen decât o sărbătoare, Hermannstadt s-a prezentat ca un elev care a învățat lecția greșită. Dinamo a jucat cu foc în ochi și cu o foame veche, de haită rănită care și-a regăsit mirosul de sânge. Noi, sibienii, am venit cu politețea unei echipe care confundă competiția cu o vizită de curtoazie.
Prima repriză a fost o introducere în inevitabil. Dinamo a apăsat, a presat, a împins jocul în jumătatea noastră cu o insistență aproape obsesivă, ca un pianist care repetă aceeași notă până când iese sunetul dorit. Hermannstadt s-a apărat mult și prost, cu degajări fără adresă și pase care semănau a scrisori rătăcite. Mingea ne ardea picioarele, iar ideile ne înghețau înainte de a prinde contur.
După pauză, în minutul 48, Cîrjan a deschis scorul cu un gol care a venit firesc, ca o propoziție așteptată într-un roman previzibil. A primit mingea în marginea careului și a finalizat cu calmul unui jucător care știe că adversarul nu-l va deranja prea tare. 1–0 și deja aerul mirosea a sentință.
Hermannstadt a încercat să reacționeze, dar reacția noastră a fost timidă, lipsită de vlagă. Am alergat fără convingere, am pasat fără intenție, am șutat fără credință. Fotbalul nostru a fost ca un desen cu creta, care se șterge la prima ploaie. În minutul 60, Opruț a înscris din nou pentru Dinamo, cu o execuție sigură, aproape didactică. 2–0 și tribunele au prins glas, în timp ce noi am rămas fără replică.
Dinamo a arătat a echipă mare: disciplinată, agresivă, cu trasee clare și cu o bucurie sinceră de joc. Fiecare pasă avea sens, fiecare recuperare avea nerv. Au fost rapizi, organizați, inspirați. Nu ne-au învins prin noroc, ci printr-o superioritate clară.
Noi? Noi am arătat ca o echipă care a uitat de ce a venit. Fundașii au fost ezitanți, mijlocul moale, atacul inexistent. Am fost spectatori la propria noastră înfrângere. Și chiar dacă tabela finală a arătat 2–0, diferența reală a fost mai mare decât sugerează cifrele.
Trebuie spus, însă, pentru exactitatea cronicarului, că în urma jocurilor din grupă ambele echipe s-au calificat pentru faza următoare a competiției, chiar dacă această seară a aparținut limpede dinamoviștilor. Cupa României nu iartă echipele care se prezintă fără ambiție. Dinamo a vrut mai mult, a crezut mai mult și a obținut victoria. Noi am fost o umbră lungă pe gazonul rece al bucureștenilor.
Din această înfrângere nu putem salva aproape nimic, în afară de lecția clară că fotbalul nu se joacă din inerție. Dacă Hermannstadt nu-și regăsește rapid orgoliul și claritatea, va continua să adune seri ca aceasta, în care adversarul joacă, iar noi asistăm. Calificarea rămâne, paradoxal, un colac de salvare aruncat într-o mare tulbure.
Dacă vom înțelege că talentul fără curaj e doar podoabă inutilă și că ambiția trebuie purtată pe sub tricou ca o platoșă, atunci poate că această înfrângere va fi fost nu o cădere, ci o treaptă. Până atunci, rămânem cu imaginea unei echipe care trebuie să-și regăsească inima – fiindcă fotbalul, la urma urmei, se joacă mai întâi cu inima și abia după aceea cu gheata.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
