Daniel Deleanu. Când speranța joacă în deplasare și pierde

spot_img
Cele mai citite

Seara de la Galați a avut nu doar culoarea, ci și apăsarea plumbului, iar pentru noi, sibienii, meciul dintre Oțelul Galați și A.F.C. Hermannstadt a fost mai degrabă o elegie bacoviană decât o partidă de fotbal. Scorul de 2–0 nu spune întreaga poveste; adevărul e că Hermannstadt n-a pierdut doar un meci, ci și-a mai bătut un cui în copârșeu.

Nici nu apucaserăm bine să ne așezăm speranțele în fotoliu că, în minutul 5, João Lameira a lovit ca o ploaie rece de aprilie. O fază simplă, aproape banală, dar pe care apărarea sibiană a privit-o cu uimirea hiperbolizată a unui spectator la o piesă de teatru experimental. Mingea a intrat în poartă fără opoziție, iar tăcerea ce a urmat a fost mai grea decât cea care se lasă peste un clopot care plânge cu lacrimi de rugină, rănit de lovitura năprasnică a timpului.

De aici înainte, Hermannstadt a jucat ca o echipă care uitase de ce a venit la Galați. Pasele erau timide, alergările fără credință, iar construcția ofensivă părea scrisă de un poet obosit, rămas fără metafore. Fotbalul sibian, altădată organizat și inspirat, devenise o succesiune de gesturi neterminate – un haos bine orchestrat…

Ironia amară? Oțelul nu a fost spectaculos. Nici măcar atent, în sens romantic. A fost doar pragmatic și viu – exact opusul unei echipe sibiene, care părea să joace cu frâna de mână trasă și cu sufletul rămas acasă.

Minutul 54 a adus al doilea gol, semnat de Andrei Ciobanu, și odată cu el verdictul final. O execuție curată, fără dramă, ca o sentință pronunțată calm de un judecător care știe că apelul nu mai poate schimba nimic. Apărarea noastră s-a deschis din nou ca o ușă uitată descuiată, iar mingea a intrat fără să ceară permisiune. Și atunci te întrebi, ca sibianul care a înghețat ierni întregi în tribună: unde e echipa aceea care lupta pentru fiecare minge? Unde e încăpățânarea ardelenească, răbdarea, disciplina? Ce s-a ales de spiritul care transforma meciurile grele în bătălii câștigate cu dinții strânși?

Hermannstadt a arătat la Galați ca un ceas frumos, dar oprit. Avea carcasă stainless steel, avea cadran cu nume de fițe pe el, dar nu mai avea timpul pitit în rărunchi. Atacul: mut. Mijlocul: absent. Apărarea: melancolică. Iar banca tehnică privea parcă aceeași piesă tristă repetată la infinit.

N-a fost doar o înfrângere; a fost acel tip de meci care-ți apasă moralul, care-ți fură încrederea și care – încet, dar sigur – sapă sub temelia unui nou sezon în SuperLiga. De aceea spun, cu amărăciunea celui care, vai, încă mai speră: Hermannstadt și-a mai bătut un cui în coșciugul propriei evoluții din SuperLiga 2026–2027. Nu definitiv, poate, dar suficient cât să auzim ecoul lemnului crăpând…

La final, Dunărea a rămas liniștită, iar Galații și-au văzut de noaptea lor. Doar noi, sibienii, am rămas cu întrebările. Pentru că nu scorul doare cel mai tare, ci felul în care a venit: fără revoltă, fără orgoliu, fără acea scânteie care face fotbalul suportabil chiar și la o înfrângere.

Și dacă echipa nu-și va regăsi repede focul interior, atunci sezonul viitor s-ar putea să ne găsească visând la SuperLiga și numărând regrete.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI

spot_img
spot_img
Ultimele știri

FOTO: Controale „la sânge” în Sibiu! Taxiuri, autobuze și transport școlar, luate la verificat

Controale în forță pe șoselele din Sibiu! Zeci de sancțiuni după verificarea autobuzelor, taxiurilor și transportului școlar.Acțiune amplă a...

Știri pe același subiect