Veteranul sibian Adrian Teodorescu a fost pentru aproape o săptămână, cu bicicleta, în Republica Moldova, pe urmele eroilor români. Reîntors acasă, ne vorbește despre călătoria în sine ca fiind una „extrasenzorială” și o datorie de a nu lăsa memoria militarilor români să fie acoperită de buruieni și de uitare.
L-am întrebat ce a însemnat pentru el expediția în Republica Moldova. Răspunsul a venit fără imediat: „Mi-am planificat călătoria aceasta dintr-o datorie de onoare a militarilor, de a ajunge pe locurile pe unde au căzut și au sângerat și unde dorm camarazii noștri. Dar călătoria în sine mi-a indus mult mai multe emoții. Pe de o parte, mi-a creat alte perspective, alte planuri, mi-a deschis alte proiecte”.
„Nu mai pot spune Republica Moldova. E Basarabia”
„Dacă la început spuneam Republica Moldova, acum mi-e foarte greu să mai vorbesc despre acel teritoriu altfel decât să o numesc pur și simplu Basarabia”, spune Teodorescu. Bilanțul? Mult peste ce și-a propus. Dacă planul inițial era să documenteze cimitirele românești din Basarabia, acum are deja în perspectivă următoarea expediție: „Cu siguranță trebuie să ajungem și în Kazahstan, la celelalte lagăre mari prin care au trecut militarii români deportați și populația din Basarabia către Siberia. Pentru la vară va trebui să ajungem în Nordul Bucovinei și la cetățile de la Marea Neagră, și probabil spre Odesa.
Între resemnare și naționalism pur. „Oameni hăituiți într-un loc fără scăpare“
Cum a perceput sentimentul românesc acolo? „Un întreg spectru, de la resemnare la speranță, de la necunoaștere la naționalism pur, de la teamă la îndârjire. Încercările acestor oameni din Basarabia au fost atât de multiple și atât de dure, încât mi-am imaginat câteodată niște oameni hăituiți în interiorul unui loc fără de scăpare. Practic, cu fiecare interacțiune, cu fiecare om, relaționarea era diferită. Fie dădeam de un unionist, fie de un om indiferent, fie de un resemnat, fie de un om care era gata-gata să-l numească erou pe mareșalul Antonescu”.
Despre cuvântul „naționalist”, confiscat în ultimii ani de suveranismul prost înțeles, Teodorescu face o distincție clară: „Eu nu folosesc neapărat cuvântul național. Eu mă refer la patriotism. Pentru mine patriotismul n-ar trebui să-l definească nimeni. El ar trebui să ne definească pe noi. Pe mine mă deranjează faptul că nu mai putem vorbi despre patriotism în zilele noastre. O lecție de patriotism ar fi tocmai acest drum tematic. Nu neapărat în Basarabia, ci pe drumul eroilor de aici, din Sibiu. Să începem de aici”.
Sate atestate din 1400 și cimitire cât „priponul unei capre”. Cea mai puternică impresie din Basarabia: continuitatea
„Fiecare, dar absolut fiecare sat și localitate din Basarabia este documentată din secolele XV, XVI. Asta mi-a dat sentimentul continuității. Fie că erau sate de răzeși, fie că erau satele care păzeau Nistrul sau Prutul. Abundența, bogăția, fertilitatea și pofta de muncă a acestor oameni era clar că au fost foarte legați de pământ și de țară. Faptul că acum încă se vorbește românește la fel cum purtăm noi discuția asta, asta ne dă ideea de continuitate.”
Și o observație esențială: „Este clar că și noi și cei din Basarabia avem același dușman comun. Aici nu vorbim de rus, cât vorbim de bolșevici și de sovietici. Oamenii fac foarte clar distincția între ruși și bolșevici.”
Pe teren, harta morții e complicată: „Sunt morți în campania din Afganistan, adică militarii basarabeni înrolați în Armata Sovietică. Sau sunt eroii războiului din Transnistria. Sau sunt civilii deportați, civilii care au murit în marea foamete organizată. Sunt militarii români căzuți din operațiunea Barbarossa. Sunt militarii români îngropați după operațiunea Iași-Chișinău. Sunt militarii basarabeni înrolați în Armata Roșie în 1940-1945. E un întreg spectru de cimitire.
Băiatul de 11 ani care l-a întrebat: „Nene, dumneata ai luptat împotriva alor noștri?”
Dintre sutele de momente, două l-au marcat. În localitatea Neculaeuca, în interiorul mănăstirii Hirova, a întâlnit un puști de 11 ani, Sergiu. „M-a întrebat: Nene, dumneata ai luptat împotriva alor noștri? Și am încercat o lecție de istorie și m-a ajutat un alt tânăr, pe nume Victor, care mi-a spus că toată istoria pe care a învățat-o el la școală în epoca sovietică era plină de sintagma «românii sunt curve fasciste».”
Al doilea moment – în Mana, satul unde s-a născut Paul Goma, un cătun de 17 case. Acolo e o parcelă românească reconstituită recent. „Am folosit eu metafora asta: parcelele românești sunt atât de mari cât ai priponi o capră. Adică nu sunt foarte greu de îngrijit. Și cu toate astea, o comunitate nu poate să aibă grijă sau poate este chiar dezinteresată de îngrijirea acestor cimitire”.
Contrastul: în satul Cania, raionul Cantemir, aproape de Țiganca, unde sunt peste 900 de morți, un părinte român din zona Iașilor a ctitorit Biserica Tuturor Sfinților Români. La Țiganca, regele Mihai a început demersul în 2006-2007 cu reabilitarea cimitirului. Acum, lângă noul cimitir, se construiește o mănăstire. „Chiar eu mi-am găsit un frate de-al bunicului meu, sergentul Nicolae Teodorescu, înmormântat la Țiganca. Acolo a fost construită o fermă de animale peste cimitirul dezafectat”, povestește Teodorescu.
Alte locuri care rezistă prin oameni singuri: un funcționar care luptă cu educația sovietică, un domn din Vărvăreuca care a făcut în propria casă Muzeul Memoria, cu o mie de exponate din campania din 1941, acum închis pentru că moștenitorii nu se înțeleg și pe casă sunt trei lacăte. Sau asociația Monument, ai cărei membri construiesc cu mâinile lor mausolee.
„Moldovenii te percep, ca biciclist, ca pe o maimuță îmbrăcată în rochie și cu tocuri”
„Ca ciclist, prima reacție e că te percep ca pe o maimuță îmbrăcată în rochie și cu tocuri, pe care singura lor datorie e să o prindă și să o ducă vie sau moartă la grădina zoologică din care a scăpat”, râde Teodorescu. „Dar pe partea de interacțiune m-am simțit între frați și între prieteni. L-am avut foarte aproape pe camaradul Genadie Cosovan, veteran al războiului din Transnistria.
„De ce face asta?”, l-am întrebat. „Dacă ai vreo nedumerire la începutul planului, după ce termini călătoria îți dai seama că e un lucru pe care l-am lăsat în uitare. Dependență nu, datorie da! Nu curiozitate, nu aventură.
Ce urmează: album, expoziție foto și „Drumul Eroilor din Sibiu”
Toate imaginile și poveștile vor fi cuprinse într-un album adresat elevilor și studenților militari, cercurilor de istorie. Urmează o activitate de promovare a călătoriei în Garnizoana Sibiu, în unități militare și în școli, legată de un moment muzical și o expoziție foto.
Proiectul mare pentru anul viitor: un program istoric și educațional pe toate segmentele – gimnazial, liceal, universitar – despre „Drumul Eroilor din Sibiu”. „Există o parte a populației care încă mai păstrează memoria străbunicilor. Nu cred că pentru tineri mai este atât de viu interesul. Dar există categoria celor peste 40 de ani, pentru care interesul este foarte mare. Oamenii știu cu exactitate unde au luptat și unde au murit ai lor. Suntem contactați de persoane care ne întreabă dacă am ajuns într-o localitate sau alta”.
Și încheie cu locul de unde ar trebui să începem cu toții: „Să începem de aici, din Sibiu și, dacă vreți, pe oriunde în România”.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
