Ceea ce mi-a plăcut, în primul rând, la Adrian Tibu, Managerul Teatrului Gong, e că s-a încăpățânat să se joace de-a copilăria. Pentru el, ”știința” lucrului cu copiii și adolescenții s-a transferat absolut firesc în latura sa profesională. Jovial în purtare, serios în exprimare atunci când e vorba de ”treburi de oameni mari”, nu știi să măsori foarte bine ce predomină mai mult în structura sa definitorie: omul, managerul sau artistul neastâmpărat, care mereu vrea altceva, mai altfel și mai mult.
”Nu cred în a chema copiii la teatru doar pentru a bifa o acțiune”
Am doar eu impresia sau funcția aceasta de manager al unui teatru pentru copii chiar e una nu tocmai ușoară?
Eu am ales teatrul pentru că e un happy plays. Și țin foarte mult, în tot contextul acesta de turbulențe, modificări legislative, drame personale din jurul nostru, să percepem teatrul ca un loc al bucuriei, în încercarea de a schimba lumea din jurul nostru, ca o picătură într-un ocean. E o perioadă grea pentru mine profesional, pentru că funcționăm pe un sistem de avarie. Ce ne afectează pe toți, dincolo de pandemia globală, de toată criza războaielor din jurul nostru.
În același timp, cred că ne facem de multe ori viața un pic greoaie, pentru că ne alimentăm cu partea aceasta întunecată din jurul nostru. Dar prin teatru încercăm să readucem speranța că binele învinge. Sunt narațiuni prin care încercăm să insuflăm curaj și, ca atare, dincolo de toate supărările cotidiene, simplul fapt că putem vedea reacția copiilor la scenă sau toată agitația lor bucuroasă de a intra în teatru, de a urca scările teatrului (pentru că îi aud din birou, inevitabil), e o experiență energizantă. Și trăgând liniile, cu plusuri și minusuri, la final de zi, de multe ori rămân cu o notă optimistă.
Se mai practică povestea aceasta, cu hai să aducem copiii de la școală, să mai bifăm și noi o activitate? Sau copiii s-au obișnuit, vin pentru că le place și s-au fidelizat pe acest segment cultural?
Noi avem două strategii de marketing, să le spun așa. O dată, protocoalele cu școlile din județ, pentru care organizăm evenimente, fie că vorbim despre spectacole sau ateliere în timpul săptămânii, dimineața, în matineu, fie de spectacolele din weekend, care sunt adresate publicului larg și care sunt puse în vânzare și pe site. Pe lângă cele organizate în circuit închis, dedicate exclusiv anumitor grupe de elevi. Funcționăm foarte bine cu ajutorul învățătoarelor și profesoarelor care au înțeles că e foarte important acest dialog prin cultură.
Din păcate, în Sibiu încă există școli care nu permit ca elevii să părăsească incinta instituției și, ca atare, să descopere un spectacol de teatru în timpul ciclului de educație. Pot să înțeleg, până într-o anumită măsură, că sigur, există și o responsabilitate de siguranță pe orice acțiune de genul acesta, dar în același timp cred că e important ca măcar odată sau la patru ani o clasă să descopere magia teatrului și să poată avea o discuție aplicată, pedagogică, pe ceea ce înseamnă teatru sau tema unui spectacol.
Pentru toate spectacolele noastre avem și niște fișe educaționale, tocmai pentru a pregăti copiii înainte de a veni la teatru, dar și o serie de exerciții după vizionarea unui spectacol, pentru a putea înțelege mai bine textul, pentru a desluși anumite mesaje sau o cheie a textului respectiv. De aceea, nu cred în a chema copiii la teatru doar pentru a bifa o acțiune, ci țin foarte mult să existe această discuție tocmai pentru a fi siguri că înțelegem sau știm la ce venim și, prin urmare, că putem oferi o experiență prelungită în ceea ce înseamnă vitrina aceasta de teatru, cu păpuși.
Tot spui că încerci să faci anumite lucruri, că vrei să schimbi. Cât reușești din ceea ce îți propui?
Aici a fost o luptă cu mine, care la început m-a cam clătinat și zdruncinat, dar a trebuit să învăț să văd lucrurile în ansamblul lor. Pentru mine uneori e frustrant, pentru că știu ce îmi doresc, și văd că uneori se întâmplă poate doar un sfert din ceea ce îmi doresc…
Există și soluția să îți propui puțin…
Sigur e o variantă și aceasta, dar cred că zodia din mine și obsesiv-compulsivul se tot zbate…
Ce zodie ești?
Fecioară. Cu ascendentul fecioară. Îmi e greu și mie cu mine.
Promit că încerc să te suport. Până la urmă vreo 15 minute nu sunt chiar un capăt de lume…
(râde) Deci încerc să găsesc acest echilibru și raportat la realitatea din jurul nostru. Dincolo de ce înseamnă teatru în România, suntem absolut dependenți de tot ceea ce înseamnă coduri fiscale, cod al muncii, orice mișcare, modificare ale unor articole prin ordonanțe de urgență, care inevitabil ne afectează ritmul zilnic.
În același timp, din păcate, se pierde foarte mult timp și prin faptul că nu putem să avem planificări multianuale reale, bazându-ne pe niște bugete multianuale. Și asta cred că se simte cel mai puternic pe agenda culturală a orașului. Și aici vreau să subliniez foarte tare că aceasta nu ține de local, ci de momentul în care se aprobă niște bugete la nivel național, de un minister al finanțelor.
Anul financiar începe oficial la 1 ianuarie, dar fondurile apar doar în aprilie sau mai. Or, tu practic ai pierdut deja 3 luni dintr-un an. Și mai mult decât atât, tu în decembrie trebuie să faci bilanțul pe repede-înainte și să închei anul fiscal. Și iarăși vorbim de o lună destul de moartă și, ca atare, toată lumea se aglomerează pe timpul verii, unde avem o mulțime de evenimente ce se suprapun, dar care în general se întâmplă cu același public, completat, desigur, cu turiști din țară și de afară. Cred că ar putea exista mai multă coerență și dezvoltare a la longue, cu bugete multianuale. Cred că asta ne lipsește cel mai tare.
Turism ”teatral” la Sibiu. Deva, Cluj și București, între orașele care ne preferă
Vin și turiști la teatru?
Avem foarte mulți spectatori din Deva, din ceea ce vedem din achiziția biletelor on-line. Pentru că de acolo avem conturi și poziționare geografică. Probabil că acest lucru se explică și prin faptul că acolo nu există neapărat un teatru. Deva e și aproape de Sibiu și cred că din acest punct de vedere celor de acolo le e mult mai ușor să ajungă la noi. Iar pentru noi e o bucurie să putem avea și un public eclectic, să știm că putem deservi, până la urmă, o regiune și nu doar un oraș. În același timp, avem turiști din Cluj și București, care vin la teatrul nostru punctual.
Prin ce se distinge Teatrul Gong de alte oferte culturale din Sibiu?
Mi-am propus ca Teatrul Gong să nu fie doar o vitrină de spectacole, ci un spațiu de dialog, care să suscite imaginația celor mai mici, pentru a insufla până la urmă un sentiment, să îi spun eu, de descoperire continuă. Prezentăm spectacole pe texte noi, tocmai pentru a putea trata teme actuale chiar și pentru un public mai tânăr. Până la urmă, se poate discuta despre filosofie și pentru grupe mai mici, desigur, printr-un limbaj mai degrabă senzorial și ludic.
În același timp, țin foarte mult la discuțiile de după spectacole, construind și evenimente conexe în jurul teatrului (prezentări de carte sau ateliere de creație), astfel încât să generăm dialog și discuții pe temele prezentate. Spectatorul nostru de teatru este unul cât se poate de activ atunci când are în fața sa personaje vii, oameni. Inevitabil, te pui în locul lor, îți creează dileme și întrebări, iar rostul nostru e de a pune întrebări și nu de a da neapărat răspunsuri. Ca atare, un spectator într-un fotoliu nu stă neapărat ca un simplu spectator, pasiv, ci e pus în anumite situații pe care încearcă să și le explice. Cred foarte mult în teatru ca mijloc ce poate promova empatia și o mai bună înțelegere a lumii din jurul nostru tocmai prin situațiile expuse, la vârste fragede, când, teoretic se creează cetățeni activi în jurul unui oraș.
Ceea ce e provocator la un teatru pentru un public tânăr și e important de înțeles e faptul că e nevoie de un portofoliu bogat. Un singur spectacol nu poate deservi întreg publicul nostru. Cel mai greu mi-a fost să încerc să definesc, de la an la an, ce înseamnă un bebeluș, ce înseamnă un copil cu vârsta de peste 3 ani, un copil cu vârsta de peste 6 ani, cum vorbim cu preadolescenții și cu adolescenții. Pentru că chiar dacă e vorba poate de o diferență de 3 ani la o grupă de vârstă, modul de a înțelege și de a prelucra o informație cu totul diferit. De aceea e clar că îmi trebuie un spectacol dedicat pentru bebeluși, un alt spectacol cu marionete pentru copii de vârsta 3-6 ani, de o cu totul altă producție, mult mai eclectică și care reușește să îmbine și concepte mai abstracte, ca mișcare coregrafică sau anumite proiecții multimedia atunci când vorbim de adolescenți.
E o provocare pentru noi să găsim un cârlig pentru a putea face din teatrul acesta unul viu și relevant. Prin urmare, am ținut întotdeauna să avem și un teatru inclusiv. Am produs spectacole în care actorii au fost chiar copiii cu deficiențe de auz, tocmai pentru a putea discuta și despre ce înseamnă limbajul semnelor. Am avut spectacole care au pus în temă situația copiilor din spectrul autismului sau copii cu sindrom down. La începutul acestei stagiuni am produs un spectacol manifest anti drog, tocmai pentru a putea discuta și despre o situație tristă și critică din jurul nostru din licee. Încercăm, în fond, să facem o cronică provocatoare asupra lumii din jurul nostru, pentru a ține vie această legătură dintre scenă și public. Pentru că nu vorbim doar de un maraton cu marionete și atât.
Cum alegi temele?
Cumva, am o listuță cu tot felul de teme pe care încercăm să le abordăm. În același timp, din discuțiile cu copiii de la teatru, cu profesorii sau cu părinții, identificăm anumite goluri, fie în bibliografia școlară, fie în discuțiile de acasă și în funcție, desigur, și de limitele teatrului – pentru că Teatrul Gong este un teatru pentru copii și tineret, dar este un teatru de interes local și bugetat ca atare –, încercăm să alegem temele. Inclusiv pe grile de salarii sunt diferențe, de exemplu, între un teatru pentru copii de provincie, un teatru sub Consiliul General al Capitalei din București sau un Teatru Național. Toate aceste limite se reflectă și în portofoliul nostru, pentru că nu putem produce mai mult de patru spectacole pe an. Avem 13 actori angajați, care deservesc o categorie diversă, folosind tehnici complexe. În același timp, Sibiul nu are o școală de păpușari, România, în general, nu are o școală de păpușari. De aceea această meserie e una pe cale de dispariție; sunt tot mai puțini absolvenți care știu să mânuiască o păpușă.
De când faci ceea ce faci?
Din 2015 am început să creem acest trend cu spectacole care să reprezinte o oglindă a societății noastre. Sunt deja niște ani buni în încercarea de a restructura o gândire. Dar pentru aceasta e nevoie de o obișnuință. Teatrul, ca și cultura, educația, în general, trebuie înțeles ca o investiție pe termen lung. Nu poți să produci un spectacol și să te și aștepți la o schimbare vizibilă în societate, așa cum niciun elev, care vine la trei ore la matematică nu va deveni un matematician sau un economist peste două săptămâni. În același timp, îmi doresc ca Teatrul Gong să reușească să fie mai mult decât o alternativă de petrecere a timpului liber. Cred că genul acesta de teatru pentru public tânăr are un rol important în ceea ce înseamnă incluziune socială și educație. Cu atât mai important mi se pare ca un teatru tânăr pentru publicul din România să fie prioritizat, pentru că poate contribui decisiv la un altfel de viitor, de care ne tot plângem. Până nu reușim să punctăm astăzi pentru ziua de mâine, nu ajungem nicăieri.
Ai un realism cât de cât echilibrat în ceea ce zici? Chiar crezi că poți face asta?
Sunt zile și zile. Societatea civilă s-a schimbat în ultimii ani. Dacă e să vedem lucrurile în ansamblul lor, cu bune și rele, sunt schimbări în societatea noastră. Ultima perioadă, într-adevăr, ne clatină probabil niște principii, dar asta se întâmplă și pentru că nu există neapărat o statistică reală, de multe ori nu operăm cu informații corecte și ca atare nu ai cum să construiești pe o bază reală o strategie solidă. Și aceasta o observ inclusiv în cultură. Pentru că de multe ori raportarea publică a unui număr de spectatori sau a unui număr de proiecte nu e neaparat cea mai rațională radiografiere și cred că avem nevoie de o cercetare a ceea ce înseamnă cultură, educație la modul real.
Dacă ar fi să fiu puțin cinic, te-aș întreba: poți alege dintre spectacolele pe care le aveți unul preferat?
Îmi e greu, dar recunosc, că spectacolul meu preferat, acum și mai ales în această perioadă, e ”Regulile jocului”, pentru că tratează foarte matur terma războaielor și a migrației. În același timp, deși poate va suna cringe, la finalul acestui spectacol, unii copii plâng. Începem cu o hârjoneală, cu o joacă, ce se simte și în rândul lor atunci când intră în teatru (că se tachinează unul pe altul, au unele comentarii în timpul spectacolului), după care finalul reprezentației reușește să se joace cu suflețelul tău atât de mult, încât sesizezi foarte mulți copii care lăcrimează.
Am evaluat bine perspecitva cinică!
(râde) Cred că avem nevoie uneori de un semnal de alarmă și teatrul are această putere, de a deveni emoțional.
Unde te simți mai confortabil, în zona artistică sau în cea administrativă?
Îm plac ambele domenii și jonglez cu ele. Teatrul Gong nu are un director sau un consultant artistic și atunci cumva suplinesc și partea aceasta. Dar, în același timp, având tot contextul, atunci când apar probleme și trebuie reconfigurate proiecte, îmi e mult mai ușor, pentru că am înțeles și știu toate discuțiile de la zero, astfel încât să putem reacționa rapid. E obositor, dar poate fi eficient.
Peștișorul de aur și dorințele lui Adrian Tibu
Ești un tânăr manager al unui teatru bătrânior. Te pregătești, pare-se, de oareșce aniversare….
Da. Teatrul a fost fondat ca un teatru de păpuși, în 1949. La anul facem 75 de ani de la înființare.
Te definesc cactușii? Ai foarte mulți prin jurul tău, în birou.
Îmi plac foarte mult cactușii. Dar ceea ce îmi place mai degrabă la ei e faptul că nu trebuie să îi ud tot timpul (râde).
Hai să ne copilărim puțin. Ai prins peștișorul de aur. Ai trei opțiuni de dorințe. Care ar fi acelea? Desigur, dorințe de care poți spune…
Îmi doresc să putem angaja mai mulți actori, tocmai pentru a putea să ne diversificăm portofoliul.
Îmi doresc un spațiu dedicat pentru ateliere de creație, pentru că în momentul de față improvizăm, folosind spațiile actorilor.
Și mi-aș mai dori, în același timp, școli de vară, prin care să formăm operatori culturali. Pentru că și acesta e un gol major, care, din punctul meu de vedere, se resimte pe agenda culturală. Sunt operatori de tradiție care funcționează foarte bine, însă totodată nu avem organizații noi, susținute de partea aceasta de management cultural, care până la urmă e o știință, care nu trebuie să funcționeze doar pe flerul unei persoane sau pe contextul social al unui moment.
