Pe Alex Dima l-am cunoscut… la pușcărie. Se întâmpla acum mai bine de 10 ani, la penitenciarul de la Bacău. Îl secondasem atunci pe Pr. Constantin Necula, la o filmare marca ”România, te iubesc!”, realizată în acel penitenciar. De atunci, drumurile noastre s-au tot intersectat, fie la câte o filmare pentru celebra emisiune ProTv, fie la câte o cafea sporadică pe câte undeva… De curând, l-am reîntâlnit la Sibiu. Venise invitat la o conferință, în cadrul Astrafilm Festival. Și de aici s-a legat povestea…
”Acesta e răul pe care îl fac: să îi opresc din a mai face rău”
Alex, știu că nu e treaba mea, dar… cum mai stai cu dragostea?
Bine! (râde copios) Cu dragostea stau bine, cu șalele începe să fie o problemă.
Te-ai readaptat cu rolul de tătic?
Nu a fost readaptare. A fost resuscitare. E din nou o poveste în care pur și simplu plutim în aceste momente. Și ne dorim să stăm pe norul acesta al poveștii cât mai mult. Bine, nu dormim, e drept… Ne-am dori ca în povestea asta să ne mai și odihnim. Eu ca eu, dar Georgiana nu prea reușește. Individul nostru doarme ziua, și noaptea stă de strajă. Probabil că e american sau ceva de genul acesta. Oricum, vine din altă parte și l-a lăsat barza pe partea asta a pământului și doarme ziua, iar noaptea e treaz. Pe mine mă protejează într-un fel Georgiana și mă lasă să mă duc la muncă. Dar îl aud noptea, are treabă omul, vorbește, face gălăgie! Și mă mai duc și preiau din atribuțiile de părinte… Ieri dimineață, la cinci jumătate, mă pregăteam să vin aici, la Sibiu, am intrat în cameră și i-am zis Georgianei: ”Du-te în camera cealaltă și rămân eu cu el”. ”Nu, că tu pleci…” ”Oricum nu dorm.” Atât de fain a fost! Că am dormit cu el în brațe, îl țineam și îl strângeam așa la piept… E tare bine! Și da, suntem pe un nor plutitor de bine.
Ai imaginea asta, de multă vreme, de haiduc. Faci rău unora, să faci bine altora.
Da. Sper să nu îi încurc… (râde) Eu asta mă rog, să nu îi încurc, să fac rău celor buni. Rău… Eu nu îmi propun să fac rău. Ce îmi propun eu e ca pe oamenii care fac rău să îi dau în vileag, să fie văzuți, să fie cunoscuți și să se oprească din a mai face rău. Ăsta e răul pe care îl fac eu: să îi opresc din a mai face rău.
Cum e cu binele ăsta? Faci binele pentru că simți nevoia să faci bine sau pentru că dă bine?
A, nu! La un moment dat da, poate fi senzația asta, că binele dă bine. Dar asta e altă poveste. Însă știi cum e? Eu întotdeauna încerc să iau jumătatea plină a paharului. Poate sunt un optimist așa, incurabil. Măcar să facem bine să dea bine. Ce frumos ar fi dacă în țara asta toți am face bine să dea bine! Tot ar fi un început! De multe ori, stăteam de vorbă cu colegii mei pe această temă. Văzându-i pe toți oamenii care fac bine și pe care noi îi filmăm și cu care stăm de vorbă, între care sunt mulți voluntari, ne-am întrebat: de ce se duce un voluntar să stea la căpătâiul unui bolnav cu zilele, cu lunile? De ce se duce un voluntar să își rupă din timpul lui? Clar, discutăm de altruism. Însă cred că există o formă egoistă de altruism. Faci bine pentru că te simți tu bine. Știi, când eram mic, era o poezie: „Când te duci seara la culcare, să pui o mână sub obraz / Și să te-ntrebi cu-ngrijorare: Ce-am făcut eu oare azi?” Ei, cam asta e povestea. În momentul în care te-ai pus în slujba binelui, cumva ai să vezi că viaţa ta capătă sens.
Cât e meserie şi cât e vocaţie în ceea ce faci?
Nu ştiu. Asta chiar nu ştiu, cât e meserie şi cât e vocaţie. Păi, practic meseria am furat-o, am învăţat-o.
Cum au fost începuturile?
Au fost haotice. Pentru că nu aveam nicio treabă cu televiziunea, cu presa. Când am început eu, în 2001, când am plecat din învăţământ şi m-am dus în televiziune, nu ştiam nimic!
Cu ce te-ai îndeletnicit, ce ai predat?
Am predat religie, un an, după ce am terminat facultatea. Nu ştiam nimic! Când am intrat acolo, la primul interviu, le-am spus şi eu celor de acolo ce mi-a dat mie prin cap. Că aş vrea să fac o emisiune de turism religios. Mă visam călătorind prin ţară şi…
Era vorba de Protv?
Nu, asta era Realitatea, care de fapt încă nu exista. Se spărgeau pereţi pe acolo şi se amenaja la firma de salubritate a lui Prigoană. Asta credeam eu că aş putea face, pentru că nu aveam habar de nimic! Şi oamenii de acolo, pe care i-am întâlnit şi cu care am început să învăţ cumva să scriu o ştire, să o gândesc, să o montez, mi-au zis: „Tu rămâi aşa cum eşti tu!”. Eu le ceream cărţi, să învăţ, să văd cum se face. Şi au zis: „Nu, nu! Nu ai nevoie de cărţi. Tu trebuie să rămâi cum eşti tu construit şi ai să furi meseria asta şi ai să înveţi”. Şi cumva, am şi inventat. Nu ştiu, dacă stai şi te uiţi în urmă la ce am făcut, cred că multe au venit pentru că aşa sunt eu.
Multe pleacă de la bunica. Am mai povestit treaba asta. Bunica zicea: „Cu un ochi să râzi şi cu un ochi să plângi în viaţă”. Nu plângi în aşa fel încât la un moment dat să ajungi să dai într-un pesimism negru şi să îţi tai venele. Nu râzi să dai într-o hăhăială prostească şi să o ţii aşa toată viaţa. Şi atunci, practic ce înseamnă asta, „cu un ochi să plângi şi cu altul să râzi”? Să ţii un echilibru, o bună măsură.
În materialele mele asta încerc să pun: să râzi cu un ochi, să plângi cu un ochi, să balansezi dintr-o parte în alta în aşa fel încât materialul să te plutească, să te ducă, să te ţină. Şi asta am învăţat-o în timp, am furat meserie.
Alex Dima
Am avut şi șansa să am în jur oameni care chiar ştiau şi stiu meserie şi m-au învăţat. ProTv a fost şi este în continuare o echipă de buni jurnalişti, meseriaşi şi de la ei am învăţat…
Ce face diferenţa între un jurnalist bun şi un jurnalist excepţional?
Iar nu ştiu… Audienţa! (râde)
Atunci avem câteva posturi de televiziune cu totul şi cu totul excepţionale!
Nu, glumesc! De fapt, care-i diferenţa între un jurnalist bun şi unul excepţional?
Uite, îţi dau un exemplu din zona didactică, că tot făcurăm vorbărie despre asta. Poţi fi un profesor bun, foarte aplicat, şi poţi fi un profesor cu adevărat hăruit, creativ, harismatic.
Da, nu ştiu. Vorbind despre mine, nu ştiu în care dintre categorii mă încadrez.
Asistăm la un episod de strașnică modestie, marca Alex Dima!
Da, modestia e o haină pe care o ţin în dulap şi o îmbrac din când în când. (râde) Nu, nu ştiu. Cred că munca. În momentul în care faci un material eşti ca un bucătar care merge la piaţă. Şi tu, ca jurnalist, la fel faci. Te duci în stradă, adică în piaţă. Îţi alegi ingredientele. E acelaşi lucru. Şi începi să pui în material. Mai pui sare, mai guşti, reiei, refaci, reîncălzeşti, arunci oala şi te apuci din nou. Au fost multe materiale la care m-am chinuit zile în şir să le dau de capăt. Zile în şir!
”România, te iubesc!”, bunica și țăranul român
Care e proporţia între munca de documentare, între cât lucrezi la un material şi cât intră pe post?
E foarte simplă proporţia asta! 60 la 1. Hai să zicem, între 40-60 la 1. Adică de cele mai multe ori eu am 40 de ore de material brut. Cred că dacă e să nu îmi placă ceva, aceasta e vizionarea a ceea ce am filmat; mă doboară. Să vizionez secundă cu secundă. Eu nu pot să fac altfel! Eu trebuie să văd tot ce am filmat, tot ce am filmat să trec într-un word, şi se adună zeci de pagini. La un moment dat am avut şi 80 de pagini de word de vizionare. După care, cu tot materialul ăsta brut în cap, încep să creionez povestea. Poveste pe care oricum o am în cap dinainte de a pleca la filmare, pentru că ştiu cam care e filonul şi unde vreau să mă duc cu povestea respectivă. Şi din 60 de minute, ajungi să dai unul pe post. Am 40 de ore de filmare brut, emisiunea are 40 minute. 59 de minute le dai la o parte, ca să păstrezi un minut. Cam asta e proporţia.
Îmi place să cred că în viața fiecăruia dintre noi există oameni boltă, oameni reper. Pomeneai mai devreme de bunica. Şi mereu faci referire la ea. Ce au însemnat pentru tine anii aceia ai copilăriei? Faptul că ai avut mereu în acea vreme bunicii aproape.
Pe bunica. Pentru că bunica a fost singură. Vorbeam de bucătari. Ea cumva a pus ingredientele în oală şi a început să facă ciorba asta lungă pe care o ai în faţă (râde). Sau supă, cremă, ce a ieşit…
Cremă á la bunica…
Da. Ea gătea la nunţi şi la pomeni şi acolo m-a crescut şi pe mine. Ea a pus şi cu bune, şi cu rele, şi cu râs, şi cu plâns. Tot ce a însemnat copilăria mea, acolo s-a petrecut, la mica ei bucătărioară, de mâna ei arsă şi crăpată. Şi în colectiv, eu o aveam pe bunica, dar în jurul meu. De când eram mic, de 2-3-4 ani, cam de pe acolo, am nişte flash-uri aşa de amintire, cum mă ducea la colectiv. Şi acolo erau mai multe bunici şi mame. Una din ele era Tanţa, nu mă lăsa să îi zic altel: ”Ori îmi zici mama Tanţa, ori direct Tanţa. Dar nu tanti”. Şi la Tanţa lui Costel Crachină…
A, exact! Tocmai mă gândeam la el!
Acolo toţi aveau un nume, aşa… „a lu Arghir”, „Paul a lu Dilică”, „Mia lu Vâlcu”. Fiecare era a cuiva. Noi nu avem ca la voi, în Bucovina, „Apetrei” sau „Amariei”. Noi chiar accentuăm aparţinătorul de acasă. Şi la Tanţa tot timpul aveam mâncare caldă, ceva dulce… Dacă nu avea bunica, mă duceam la Tanţa. Acolo am crescut. Şi eu cred că am fost norocos. Că dacă te uiţi aşa în urmă… Am mai povestit. Depinde acum cum vrei să mă vezi în copilărie. Copilăria mea e luminoasă, dar depinde… La colectiv, acolo, cum stăteteam toată ziua cu ei…
Ai fost pionier?…
Am fost, dar eu stăteam cu ei înainte de a fi pionier. Eram nimeni în drum. Încă nu aveam grade. Şi le căram apă. Ei luau rânduri, oamenii aceia, şi se duceau cu sapa şi la un moment dat mă trimiteau pe mine după apă. Apă care rămânea în urmă şi pe care o îngropau în pământ. Şi eu mă duceam după apă, dar nu mă duceam gratis. Adică: ”Ce îmi daţi?” Şi se făcea că atunci când se punea masa, adunam 10 ouă, brânză… Fiecare trebuia să-şi plătească serviciile prestate de mine.
Antreprenor de mic!
Da. Am abandonat însă la un moment dat. Că uite, dacă mergeam pe treaba asta, Ţiriac era pistol cu apă acum! (râde) Îmi aduc aminte că îmi luasem la un moment dat nişte teneşi, nişte bascheţi, îi desfăceam, le legam şireturile şi îi puneam după gât, ca să nu se murdărească prin glodul ăla şi mergeam desculţ. Mă mai întreb acum de ce mă dor tălpile!
De pe atunci anticipai criza.
Ascultam ieri un podcast. Şi cineva recomanda acolo, zicea că toate şcolile gimnaziale ar trebui să îşi desfăşoare activitatea la ţară.
Mai regăseşti ”ţara” aceea?
Da, o regăseşti. Depinde unde o cauţi. Dar o găseşti. Eu cred că nu suntem chiar atât de pierduţi. O găseşti. Depinde însă ce vrei să vezi. Viaţa la ţară e ca un tablou cu artă abstractă. Dacă vrei să vezi ceva în el, vezi, dacă nu vrei, iarăşi… Sunt oameni la ţară. Încă îi mai găseşti. Bătrânul de la ţară. Ascultam un alt podcast, cu Neagu Djuvara. Care spunea că primul impact când avenit în România, a fost că l-a găsit pe ţăranul român – pe care el îl lăsase în 47-48, în cămaşă albă, pălărie -, în tricou, soios… Ei bine, am prins şi eu din vremea aceea, a țăranului român în cămașă albă. Chiar dacă era o cămaşă extrem de purtată şi de tocită, ţăranul de oarecând şi-o spăla şi şi-o îngrijea. Îl făcea şi mai suplu albul ăla. Aia era imaginea ţăranului cu care a plecat și Djuvara. Sunt atât de bătrân, că l-am prins pe ţăranul lui Neagu Djvara! Străbunicul meu umbla la vestă, cămaşă şi pălărie. Deci avea vestă peste cămaşă, o vestă cu o cataramă aşa, în spate… Eu aşa mi-l aduc aminte pe străbunicul meu! Chiar și când mergea la colectiv. Dacă mă duc acum acasă, la ţară, încă mai sunt oameni care umblă la cămaşă şi la pălărie. Şi asta zic! Cred că mai găseşti încă ţăranul acela curat şi frumos. Dar am şi partea cealaltă, a ţăranului pe care l-am întâlnit cu gadget-uri, care face agricultură pe 1000 de hectare, urmărind din satelit tot ce înseamnă fiecare metru patrat de brazdă şi care se consideră ţăran. Şi tare mi-e drag să mă uit şi la ţăranul ăla! Şi slavă Cerului, cred că am tot făcut materiale cu astfel de oameni. Şi oamenii aceştia tot cresc. Tare mult îmi place genul acesta de ţăran! Ţăranul care îşi ghidează agricultura din tabletă.
”Hai să ne uităm către bine, către lumină!”
”Din vorbele tale vei fi osândit…”, cum se zice pre limba vechilor cazanii. Ai şi tu o anumită vârstă acum, ai trecut prin viaţă…
Nu uita întrebarea! Am filmat anul trecut aici, la Sibiu. Și sus, într-o târlă de stână, într-o seară stăteam de vorbă cu o bătrânică și îmi povestea ea tot felul și nu știu cum a venit vorba de ce fac eu, copiii mei și zice: „Dar câţi ani ai, mamă?” Zic: „Am 45”. Şi zice: „Mm.. Ai ceva!”
”Cum mă, mamaie?!” (râde) La un moment dat se petrece trecerea asta… Până acum ceva vreme, ziceam: „Am atâţia ani…” „Păi dar eşti tânăr!” Şi îți dai seama la un moment dat că începi să zici câţi ani ai şi te trezeşti că ţi se zice: „Păi, ai ceva…”
Ai acumulat atâta experienţă, ai bătut ţara la pas, i-ai luat şi îi iei mereu pulsul. Ne mai facem bine?
Eu zic că da. Iarăşi depinde unde vrei să te uiţi. Dacă te uiţi la gri, nu ne facem bine. Şi nu te faci bine tu, ca individ. Dacă te uiţi la gri, la murdar, la lucrurile care nu funcţioneză, atunci nu te mai faci bine. Dar dacă vrei să te vindeci tu, pe tine, în primul rând, totul porneşte de la tine şi, până la urmă, tu contezi. Tu, cu carcasa pe care o ai şi cu sufletul tău. Şi atunci, dacă te uiţi la lucrurile frumoase şi care se întâmplă, şi încerci să înveţi ceva din ele şi să imiţi ceva din activitatea oamenilor care fac lucrurile acelea, eu zic că ne facem bine. Aici e cheia! Depinde de direcţia în care te uiţi. Acum, nici nu trebuie să stai toată viaţa şi doar să te uiţi! „Bine, dar eu mă uit! Dar nu fac să se întâmple nimic.” Nu, te uiţi şi încerci să faci şi tu. Atunci te faci bine!
Dacă stai însă şi te lamentezi… Noi avem darul ăsta. Noi doi, dacă ne vedem la un suc, la o bere, începem să ne văităm. Aşa suntem cumva setaţi, să ne plângem. „Aia nu merge, aia nu merge… S-a întâmplat aia, mă doare aia…” Cred că ar trebui la un moment dat să abandonăm abordarea asta. Şi să discutăm şi despre lucruri mărunte. Nu ştiu, să vorbim despre cum dai gaură într-o scândură şi cum să o aşezi să stea la unghi… Habar n-am! Şi lucruri din astea. Cumva, depinde de noi să ieşim din starea asta. De noi! Nu depinde de altcineva! Am fost în Franţa la un moment dat. Şi am avut mai multe zile în care am putut să mă uit la oameni. Pentru că aveam acolo un program care îmi permitea asta. Mă uitam la oamenii care treceau pe stradă. Erau îmbrăcaţi altfel decât ne îmbrăcăm noi. Atitudinea era alta. Zâmbetul era larg… De ce oamenii ăia acolo pot? În general, în Occident şi în lumea civilizată… Pentru că e vorba, în primul rând, de cultură şi de cum abordezi lucrurile. Sunt optimişti. Intrai în magazin, cum deschideai uşa: „Bonjour, monsieur…” Cu un zâmbet mare pe faţă. Umblam pe acolo, vedeam cât costă o pereche de nădragi, 2000 euro, plecam, şi la ieşire mă saluta…
E vorba de direcţia în care te uiţi. Hai să ne uităm către bine, către lumină! Ca să te simţi bine.
Alex Dima
Cu cine te mai războieşti acum? Ce mai pregăteşti?
Am clienţi! Balta are peşte! Eu ca să fac bine trebuie să fac rău. (râde) Acum am un material filmat prin nordul ţării. Îl montez, îl vizionez la momentul ăsta şi mă tot minunez.
Ce mai fac prietenii tăi de prin păduri?
S-au mai cuminţit, unii dintre ei. Alţii au ajuns acolo unde le e locul…
Ce înseamnă să le creezi vizibilitate, să îi faci cunoscuţi!
Da, da, dacă îi faci cunoscuţi, lumea îi caută! (râde) Încă sunt locuri unde au activitate, însă nu atât de tare pe cât aveau acum 10-15 ani, când m-am apucat eu de treabă să mă iau de ei.
Cum defulezi, cum elimini stresul ăsta? Croşetezi, stai în cap?
Trag cu praştia! Am povestit-o şi o tot povestesc. Şi sper ca oamenii să înţeleagă ce trebuie din povestea asta. La un moment dat mă dobora gastrita. Nu îi dădeam de leac. Pe lângă râcâiala asta permanentă pe care o simţeam, mă durea şi capul, era o stare foarte aiurea… Şi săraca doamnă, profesor emerit, creier luminat în domeniu, mi-a băgat tuburi, m-a căutat, dar nu mi-a găsit mai nimic… Mi-a zis într-o zi: „Uite, ia numărul ăsta de telefon, sună-l pe băiatul ăsta…” „Dar cine este?” Eram în noiembrie. Zice: „Are programări până pe la începutul verii. Dar sună-l din partea mea şi spune-i să te primească”. Credeam că vrea să scape de mine. „E psiholog.” Şi zic: „Dar sunt nebun, doamnă?!” „Dar nu, domnule, că nu doar nebunii au nevoie de psiholog.” Şi mi-a zis: „Cel ce te râcâie pe tine este al doilea tău creier; acolo trebuie să lucrezi şi eu nu mai am ce să îţi fac”. Şi m-am dus la psiholog. Şi psihologul, printre alte lucruri pe care a apăsat, m-a întrebat: „Ce îţi plăcea să faci în copilăria asta despre care vorbeam puţin mai devreme? Eşti în copilărie şi imaginează-ţi ce făceai tu ca să te relaxezi. Ce îți plăcea să faci?” „Să trag cu praştia pe gârla Dării, la ţintă.” Şi a zis: „Ai praştie?” „Nu, nu am. De unde, Doamne iartă-mă, să am?” Şi a zis: „Du-te şi cumpără-ţi praştie! Şi du-te pe gârlîă şi trage cu praştia. Şi ne mai auzim!” Genial mi s-a părut! Atunci am zis: „Da` bine, mă!” Totuşi m-am dus şi mi-am cumpărat o praşite. Şi dacă mergi acum cu mine la maşină, îţi arăt o cutie în portbagaj în care am mai multe tipuri de prăştii, cu bile, cu ochelari de protecţie… Adică am o cutie, în portbagaj, şi atunci când simt nevoia, trag cu praștia. Uite, de pildă, plec acum spre Bucureşti, trag undeva lângă o gârlă, îmi iau un pet, pun la ţintă, trag câteva minute, dobor sticla aia de câteva ori – o iau, nu o las acolo – şi îmi văd de treabă. Ei, chestia asta pe mine mă relaxează. De fapt, asta e morala: să îţi faci timp pentru tine. Am filmat cu Înaltul Iustinian de la Maramureş şi îmi zicea că noi am uitat să trăim în ”pasul boului”. Ce înseamnă asta? Să ai timp să gândeşti, să te aşezi, să ai timp tu pentru tine. La un moment dat tot aşa, într-o perioadă, am avut nişte probleme, şi un domn m-a luat şi m-a dus în Franţa, la fel, la un creier luminat, să mă aşeze. Că mai am şi eu deviaţiile mele. Şi de cum am intrat la omul ăsta, mi-a zis: „Bună ziua! De unde sunteţi?” Eu mă aşteptam să mă ia, să mă întindă, să mă tragă, să mă aşeze şi să plec de acolo vindecat. Şi mi-a zis: „Am o întrebare pentru dvoastră”. „Da, hai să începem!” „Dormiţi 8 ore, munciţi 8 ore, vă relaxaţi 8 ore?” Zic: „Nuu…” Şi a zis: „Păi şi de ce aţi venit la mine?” „Pentru că am această problemă! Pentru că, uitaţi…” „Nu, domnule! Mă înţelegeţi ce vă zic eu?” „Faceţi asta, 8-8-8?” „Nu…” „Mergeţi în ţară, faceţi asta şi ne mai auzim.” De fapt, despre asta este vorba! Mă întrebi cum mă încarc. Ar trebui să ne dăm mai multă atenţie nouă. Pentru că, până la urmă, tu cu tine rămâi. Şi tu cu tine rămâi la bătrâneţe. Şi aseară, la festival, le-am zis oamenilor: „Noi tot dăm vina pe sistem, pe stat!… Dar tu, pentru tine, ce faci?” Cred că de aici ar trebui să înceapă trezirea noastră. Şi dacă vrem totuşi să schimbăm ceva, cu noi trebuie să începem! Noi când auzim cum sună sintagma asta, ”începe cu tine!”, de cele mai multe ori zicem: ”Hai, mă laşi?!” Dar chiar aşa este! Începe tu să faci ceva pentru tine, în primul rând; un pic de grijă de tine. Acolo e cheia. Un om care se neglijează pe el şi ajunge într-o funcţie publică sau şef undeva, e clar că va neglija şi ce se întâmplă acolo, în postul acela. Îi va neglija pe oameni. Dacă nu îţi pasă de tine, de ce ţi-ar păsa de mine? Ţi se rupe ţie acum sufletul să mă ajuţi pe mine? Nu! E clar! De pe acolo trebuie să începem.
Ce îl enervează pe Alex Dima
Nu ne aude nimeni. Îmi poţi şopti la ureche, dacă vrei…
Tot mă uit prin cameră după microfoane, de când am intrat!
Ce te enerveză cel mai mult la tine?
La mine, ce mă enervează cel mai mult? E bună treaba asta! Ce mă enervează… Că încep de multe ori chestii pe care după aceea îmi e foarte greu să le duc la capăt.
Spui prea uşor DA.
Da, asta e. Da, da, da, şi ajung să mi se pară ziua prea scrută şi ajungi la un moment dat să fii neserios, pentru că nu mai reuşeşti să le faci pe toate. Asta mă enervează foarte tare, la mine. Și pe de altă parte mă enervează tare mult atunci când mă surprind că a trecut ziua degeaba. Atunci am, aşa, un sentiment de frustrare. Mă enervez foarte tare că nu am reuşit să îmi pun PIN-urile acolo unde mi-am propus. Şi mai sunt lucruri. Vrei să ţi le zic? Stăm aici, facem o listă şi mă distrug! Plec pe jos la Bucureşti! (râde). Dar tocmai ce ţi-am explicat: „Uită-te, domnule, către lumină! Uită-te către bine!” Şi tu vii şi mă întrebi: „Ce te enervează la tine?” „Uite, sunt aşa, sunt aşa, trebuie să dau şi 4 kg jos şi nu mai reuşesc. Îmi propun să le dau jos de fiecare dată şi astă noapte, la 11, am comandat o tocăniţă de miel cu mămăligă şi murături şi toți de la masa aceea după aia a zis: ”Apăi, ne luăm şi noi!” Şi am nenorocit 10 oameni! Eu vorbesc de jumătate de oră despre lumină şi tu mă aduci iar la întuneric! Şi eu am fost astă noapte la întuneric cu un miel! (râde)
Ce rol joacă Dumnezeu în viaţa ta?
Păi, eu ştiu că e acolo. De fapt, nu că e acolo, ci că e aici. Întotdeauna le-am zis, mai ales colegilor mei cu care am studiat şi care acum sunt îmbrăcaţi în preoţi: sper că Dumnezeu are simţul umorului. Se uită aşa la noi, Îşi mai pune mâna la ochi, mai pufneşte în râs… „Ce aţi făcut, măi? Iar? Păi nu ai zis, măi, că nu mai faci, tembelule?! Iar ai făcut?” „Iar am făcut…” E aici! E în mine, e în tine, e în oameni. Revenind… Dacă vrei să Îl vezi şi să Îl simţi, trebuie să… Trebuie să!
Nu te încurcă?
Dumnezeu nu încurcă pe nimeni. Noi ne încurcăm. Noi ne legăm singuri şireturile. Şi iar cred că Dumnezeu se uită la noi şi zice: „Ce-ai făcut, măi? Iar ţi-ai înnodat şireturile? Bă, dar bătut în cap eşti! Nu ai văzut că te împiedici şi cazi?!” Noi suntem cei care ne încurcăm foarte mult! Că dacă te uiţi la oamenii care au o relaţie cu Dumnezeu şi ce e Dumnezeu pentru ei – pentru că sunt oameni în jurul nostru care trăiesc într-o relaţie permanentă cu Dumnezeu -, pe ei nu îi încurcă deloc. Iarăşi, ce ar trebui să înţelegem… Dumnezeu nu are un caiet pe care ponteză. Că se uită ţintă la tine şi abia aşteaptă ca tu să o dai strâmb, să calci strâmb, ca El să îţi facă acolo un x cu roşu, ca un profesor din ăla exigent. Tu te chinui aşa şi El îţi face caietul roşu-roşu-roşu…
Tu vrobeşti de un Dumnezeu anacronic, cu caiet, unde ne trece pe datorie… Gadget-uri, Alex!
Da. Îţi tot taie acolo: „Pe asta iar ai făcut-o, iar…” Ar trebui să fim mai relaxaţi în relaţia cu Dumnezeu. Şi să nu mai fim formali în relaţia cu Dumnezeu. Şi să nu mai mergem la Dumnezeu cu delegaţii din astea: „Doamne, uite, am problema asta, hai, rezolvă-mă şi pe mine!” Cumva, încercând să Îl înşeli. „Hai, că Te-am păcălit şi de data asta!” Te-a rezolvat şi apoi ai uitat. Te mai întorci tu, peste jumătate de an, când te dor iar şalele sau ce te mai doare şi iar: „Îţi mai aduci aminte de mine? Eu sunt ăla cu… M-ai rezolvat atunci. Mai am una…”
”Ţi-am aprins şi câteva lumânări…”
Exact! Da! ”Ţi-am aprins şi eu nişte lumânări, şi am fost şi la Arsenie Boca între timp. Sper că mi s-a punctat asta.” Nu! Nu acolo e. Dumnezeu nu are un caiet. Caietul acela suntem noi. Şi tot ce însemnăm în caiet, de fapt, noi însemnăm, cu pixul. Şi cu roşu, şi cu negru, şi cu albastru, şi cu toate culorile pământului. Hai să scriem frumos pe caieţelul ăla!