Articol de Vasile Alexandru
Marian Voicu lucrează de peste 25 de ani în televiziune şi radio, ca moderator și producător de diverse formate publicistice. Realizator de filme documentare, scriitor și producător la TVR, a fost distins cu importante premii naționale și internaționale, cel mai recent fiind Medalia de aur din partea Asociaţiei Corespondenţilor Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru filmul documentar Exodul: O tragedie siriană (2015). Cel mai recent proiect al său, Veridica.ro, este acela de a verifica informațiile pe un site propriu, o nișă jurnalistică ce s-a dezvoltat în ultimii ani, pe măsură ce rețelele sociale și dezinformarea au început să fie folosite ca arme.
Am discutat cu Marian Voicu despre activitatea sa, proiectele de suflet și, desigur, despre bombardamentul știrilor false la care suntem supuși în viața de zi cu zi.
Jurnalismul, ca șansă
Orice om are o poveste. Așa că vă întreb: care este povestea dumneavoastră, ca jurnalist? Cum de ați ales această profesie, ținând cont de faptul că ați urmat studiile liceale și universitare în profilul real?
Pentru generația mea, opțiunea de a face jurnalism calificat însemna să mergi la Academia ”Ștefan Gheorghiu”, care era o academie unde erau pregătiți activiștii politici. Deci facultatea în perioada comunismului nu era o opțiune, pentru mine, cel puțin. Așa că majoritatea jurnaliștilor care au intrat în presă scrisă, în anii 90, au venit din diverse domenii, cum de altfel am făcut și eu. De ce presă? Pentru că la începuturile acelor ani societatea era în schimbare, erau toate opțiunile pe masă, și a fost o perioadă foarte interesantă pentru noile oportunități pe care România le avea. De ce jurnalism? Pentru că este una din singurele meserii care îți permite, dacă ai întrebări, să le adresezi unor oameni care sunt calificați să răspundă. Ai această șansă, pe care o găsești greu în alte profesii. Ai ocazia de a frecventa anumiți oameni, anumite locuri, pe care altfel nu prea o găsești. Așa că dacă ai curiozitatea de a investiga astfel de lucruri, jurnalismul îți oferă astfel de oportunități.
De unde această dorință de a arăta oamenilor adevărata față a realității? De unde v-a venit ideea să arătați românilor că nu doar în țara lor sunt persoane care au culturi și obiceiuri apropiate dânșilor?
Cred că tot din curiozitate. Dar, desigur, este și o formă de vanitate faptul că ceva ce mi se pare mie interesant, ca jurnalist, ar părea interesant și pentru publicul larg. Dar aici intervine și flerul fiecăruia dintre noi, capacitatea de a găsi lucruri care sunt teme majore pe agenda publică. Începând cu anii 90, comunitatea românilor din jurul frontierelor era una pe care atunci abia o descopeream; ea a fost până atunci ascunsă, în perioada comunistă nu am avut acces la ea. În această comunitate se găsesc: românii din Ucraina, cei din Republica Moldova, comunitatea vlahilor sau românilor din Serbia, aromânilor din Balcani sau comunitatea istro-românilor din Croația, care vorbesc unul din cele patru dialecte ale limbii române, una din limbile pe cale de dispariție pe care UNESCO consideră a fi cel mai în pericol de a dispărea în următorii ani, un grai vorbit de mai puțin de o mie de oameni din întreaga lume. Și când te întorci din aceste teritorii locuite de românii din sud, care nu sunt diaspora, sunt români băștinași, altfel vezi și România, de obicei.
Credeți că aceste subiecte mai pot fi abordate și acum? Mai este public care să consume astfel de conținut?
Sigur că da, până la urmă este vorba și de istorie, dar și de viitor. De exemplu, comunitatea românească din Ucraina este formată din 400.000 de oameni, este a doua cea mai importantă comunitate după minoritatea rusă, de acolo. Mai ales în acest context al războiului, când se vorbește de legea educației în Ucraina, și pe care comunitatea românească o contestă, ea dorindu-și una conformă cu aspirațiile sale de păstrare a identității. Sau cu dispariția anunțată deja a limbii moldovenești, ca limbă oficială a acestei comunități în Ucraina. Devine, așadar, acest subiect cu atât mai interesant și actual.
Care dintre canalele de comunicare al presei sunteți de părere că este cel mai interesant, și care credeți că este cel mai important pentru public?
Fiecare mediu necesită anumite abilități. Poți fi jurnalist de presă scrisă, radio, tv, podcast, vlog ș.a.m.d. Sunt oameni care le pot face pe toate bine, dar sunt jurnaliști care excelează doar într-un domeniu. Publicul nu este diferit, dar pentru că instrumentul de comunicare diferă, poți să livrezi mesajul mai bine într-un mediu sau nu. În televiziune trebuie să te folosești de imagine în principal, calitatea ei este esențială. Dacă ai ocazia să faci un spectacol din aceasta este foarte bine. Vorbim aici de documentar, de reportaj, diverse emisiuni de televiziune etc. Atunci când vorbim de radio, nu mai avem toate aceste atuuri, ale imaginii, rămâne numai vocea. Acesta este un mediu mult mai restrictiv, și tocmai asta îl face special, pentru că nu mai ai la dispoziție decât sunetul pentru a te adresa publicului. Cât despre articolele de presă scrisă, este o altă rigoare care trebuie respectă acolo. Cred că toate sunt importante și interesante pentru mine, dar și pentru consumatorii de conținut.
Informația, între false news și fake news
De unde a plecat această pasiune de demascare a fake-news-ului? Și care este diferența dintre false news și fake news?
Trăim într-o vreme în care dezinformarea, teoria conspirației și știrile false populează masiv presa, în general, dar și rețelele sociale. Este un pericol actual extrem de mare pentru democrație, și e datoria, nu numai a jurnalistului, cât și a consumatorilor de presă, a locuitorilor cetății, să înțeleagă ce este adevărat, și ce nu. Și asta pentru a lua decizii în cunoștință de cauză privind bunul mers al treburilor comunității.
Distincția dintre false news și fake news, sau între misinformation și dissinformation, cum mai sunt cunoscuți acești termeni, este următoarea: False news este o știre falsă care poate fi scrisă de o redacție de presă pentru a propaga trafic sau tiraj, sau din neatenție. Pentru că nu are timp să verifice știrea din 2-3 surse, așadar în spate nu este intenția de a manipula, în sensul rău al cuvântului, sau de a lovi la bazele democrației.
În timp ce fake news-ul reprezintă o campanie în toată regula, cu obiective, cu strategie, ideologie, cu buget, al cărei scop este tocmai acesta, de adânci disensiunile într-o societate, de a o pune în derivă, de a stârni panica atunci când este vorba de catastrofe naturale sau de un război, sau pur și simplu de a o îndepărta de punctele legitime stabilite de comunitate. Aceasta este mare diferență dintre false news și fake news, dintre misinformation si dissinformation. În prima avem în spate doar jurnaliști sau redactori imorali sau neatenți, iar în a doua, agenți statali sau nonstatali, ce vor să distrugă pur și simplu bazele democrației dintr-un stat.
La noi fake-news-ul de unde a apărut?
La noi fake-news-ul a început din tendința unora de a se alinia în mod conștient, sau nu, retoricii promovate de unele state autoritare ,fie că vorbim de pandemie, de exemplu, când atunci s-a reluat discursul negaționist, privind Covid-ul, un discurs pe care l-am auzit și-n alte state, astfel încât s-a produs o adevărată discordie în sensul societății românești. De aici poate pleca și explicația pentru rata mică de vaccinare, dintre statele civilizate, care au avut acces la vaccin, și noi și Bulgaria, care am fost campioni în privința nevaccinării.
Ați început un proiect online, Veridica se numește, prin care combateți campaniile de dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Noi cum putem distinge o știre adevărată de una fake-news?
Pentru că sunt foarte multe știri false, fake-news, în acest moment, și pentru că este foarte ușor să le produci, puțini jurnaliști fac rebanking, și noi, cei de la Veridica, suntem singura publicație din România care face lucrul acesta, zilnic. Din acest motiv ne ocupăm în special de ,,marile narațiuni”, ,,marile povești”, deoarece sunt de părere că este mult mai simplu să faci publicul să înțeleagă că există câteva mari teme de dezinformare, cărora și știrile false le servesc, iar atunci când vorbim despre ,,marile narațiuni”, care sunt intenția lor, și care este pericolul amorsării acestora pentru o democrație, credem că suntem mai eficienți.
De exemplu, una din marile narațiuni este că Uniunea Europeană este un neajuns pentru România, că țara noastră a pierdut în urma aderării la aceasta, că suntem conduși de nobilii pedofili de la Bruxelles, că ar trebui să fim o țară suverană ca pe timpul lui Ceaușescu. Că aceasta este desigur o birocrație absurdă, centralizată, care are ca scop ieșirea țării noastre din U.E. Și noi încercăm să prevenim aceste fake-news-uri spunând oamenilor care este ,,marea poveste”, și poate că publicul va fi mai atent și va putea să înțeleagă consecințele și pericolele amorsării unor astfel de minciuni, în cazul acesta unui Brexit. Apoi mult mai multă lume devine un pic mai sceptică atunci când oamenii politici reiau acest discurs.
Care sunt fake-news-urile actuale?
Legate de războiul din Israel, cea mai recentă știre fake, ținând cont că noi ținem acest interviu pe data de 24 octombrie, este cea cu privire la bombardarea spitalului din Gaza de către Israel, unde au murit 500 de persoane. Inițial stirile arătau, în principal cele care veneau din partea Hamas, că Istraelul a bombardat acel spital, dar recent am aflat, de la surse apropiate serviciile de informare franceze și canadiene, că de fapt a fost vina Hamasului, o rachetă a acestora a fost lansată greșit. Este genul de știre fake care produce confuzii și furie la scală globală. În cazul Ucrainei, una din narațiunile care e folosită foarte mult este cea că Ucraina este un stat artificial și e timpul ca România să își ia înapoi teritoriile, așa cum ar trebui să facă și Ungaria sau Polonia. Este o narațiune care vine de la Moscova, și care ar legitima astfel agresiunea față de Ucraina și rafful teritorial pe care Rusia l-a făcut.
