Nu ştiu alţii cum sunt – ca să încep precum fascinantul Ion Creangă amintirile sale din copilărie – dar mie, când îmi aduc aminte de prima zi de şcoală, inima mi se deschide ca o carte cu poveşti. Curtea Şcolii 15 plină ochi de copii , în varianta ei originală, fără Liceul Goga , freamătă. Veselia , emoţia, lumina de septembrie jucând pe pereţii albi de varul proaspăt ai clasei, chiar şi pistruii învăţătoarei, toate sunt la locul lor. Şi peste toate – mireasma cărţilor noi-nouţe , tencuşor în dreptul fiecăruia, care nu seamănă pînă azi cu nimic, pentru că poartă în ea o mirodenie unică şi aparte: o strîngere dulce de inimă, când mânuţa-ţi trece din cea a mamei în aceea a primului dascăl cu care începe lunga călătorie a cunoaşterii.
Şi ce călătorie ! De la începutul ei până la destinaţie, când prin dascălii săi vocaţionali copilul de odinioară şi-a descoperit la rându-i vocaţia, adică rostul în lume, Dumnezeu lucrează la caracterul său prin omul de la catedră. Dăruire de sine ? Îndelungă răbdare? Răspundere faţă de viitoarea armonie a lumii? Mai mult sau mai puţin din fiecare dau tragerea aceea de inimă cu care şi educaţia se face, aşa, ca pentru Dumnezeu.
Se spune că vocaţia este un dar dumnezeiesc, revărsat cu generozitate peste oameni în vremuri de înaltă disciplină morală, dar cu parcimonie atunci când răspunsul la Dragostea Tatălui este inima meschină sau mai degrabă neascultarea, anarhică şi dizolvantă prin efectele ei. Şi totuşi, Şcoala Românească – indiferent de densitatea furcilor caudine pe metrul pătrat, prin care a fost trecută din vreme în vreme – a păstrat prin predanie grandoarea şi smerenia unui act de cultură roditor. Dar nu oricum. Ci prin jertfa celor pe care neamul – recunoscător pentru aceste roade şi pentru cununa lor, oamenii providenţiali la vremuri de restrişte în istoria românilor – i-a numit apostoli la catedră.
Asta face dascălul, iubindu-şi profesia pînă la dăruirea de sine, căci răspunderea este o povară grea, iar îndelunga răbdare o jertfă, mai ales cînd eşti nevoit să o ai mai degrabă cu egoismul ambiţios al părinţilor obsedaţi de modelele televizate de succes, iat tu, dascăl, ştiind prea bine cât suferă copiii din pricina aceasta.
Profesoratul vocaţional rămâne până la urmă, în varianta sa originală, o lecţie nesfârşită de iubire faţă de aproapele.
Publicitate
