Dacă vine toamna, afară se înnorează, stă să plouă, e frig, parcă nici chef de distracție nu mai ai, așa că începi să vezi mult mai ușor lucrurile care îți ies în cale, prin oraș. Le vezi și pe cele frumoase, e drept, dar îți sar în ochi defectele.
De câteva zile am renunțat la mașină și merg pe jos. În principiu, văd aceleași străzi, aceleași clădiri. Numai că, acum, toamna mă face să mă uit în jurul meu mai atent și să văd foarte clar detaliile, din cauza vitezei reduse. Am timp să casc gura la case, la borduri, la stațiile de autobuz și la oameni. Pot să văd cum orașul nostru este ca o femeie trecută care își dă cu farduri stridente în speranța că va întineri. Știu, dacă o iubești, îți place și așa. Dacă vrei să fii, totuși, sincer cu ea, ai putea să-i spui că ar fi de preferat să-și pună o rochie nouă, pantofi moderni și să zâmbească.
Mă uit zilnic la clădirea ANAF, un monstru arhitectonic care fură nu doar un imens spațiu al orașului, pe Calea Dumbrăvii, ci și frumusețea potențială a unei străzi cu istorie. Monumentul-kitsch, placat ca un cavou, cu marmură care se desprinde și cade ori se umflă sub presiunea buruienilor, este doar un simbol, până la urmă: simbolul infatuării comunistoide care bântuie pe străzi, prin oraș, ca o fantomă rătăcită. Culmea e că a fost construit după căderea comunismului și nu înainte.
De cealaltă parte, sărăcia răzbate cu frecvență mare, la fiecare a doua sau a treia proprietate întâlnită. Dacă unul bogat și-a făcut casa să se-nvârtă după soare, altul, imediat lângă primul, își lasă ruinele nestingherite la vedere. Și nimeni nu mișcă vreun deget pentru ca dezastrul edilitar privat din oraș să nu se extindă. Sute de case din Sibiu își arată hidoase tencuiala scorojită, mai ales acum, toamna, când soarele nu ne mai distrage atenția și nici turiștii veseli și plini de bani nu ne mai fac să ne simțim occidentali. Lipsită de inspirație juridică, dar și de idei, administrația așteaptă probabil ca aceste sute de case să se prăbușească sub privirile noastre. Unele chiar în centrul orașului.
Nici spațiile publice nu se lasă mai prejos. Întotdeauna am remarcat în țările străine pe care le-am vizitat că bunăstarea locuitorilor se simte încă de pe stradă. Așa-numitul confort urban. Micile detalii, clădirile îngrijite, materialele de calitate, arhitectura specială a piațetelor, toate astea sunt cele care fac dintr-un oraș un loc plăcut, fie el și unul istoric. Un exemplu: bordurile și pavelele. O bordură de beton, ieftină, se distruge, estetic vorbind, în maxim 5 ani și face ca totul să arate învechit. Alte exemple: coșurile de gunoi, băncile, tortuarele, capacele de canal, stațiile de autobuz, iarba transformată în buruieni pe marginea străzii, felinarele, fântânile arteziene, indicatoarele. Ele dau măsura confortului și civilizației dintr-un oraș. Dacă sunt de proastă calitate, sunt exact ca un anunț tipărit pe o coală A4, băgat într-o pungă de plastic și lipit cu scoci pe ușă, într-o clădire care a înghițit milioane pentru renovare. Degeaba ai mai zugrăvit casa.
Publicitate
