Nu-mi amintesc nicio experiență pozitivă cu polițiști, în viața mea privată. Fac excepție cei pe care i-am cunoscut ca jurnalist și prietenul nostru de familie, nenea Voica, milițian vechi, un om “de treabă”, despre care nu aveai cum să spui ceva de rău. Se juca cu noi, ne dădea uneori dulciuri, iar pe mine m-a învățat, mai târziu, când am crescut, să beau vinul șpriț. Era vorba despre vinul roșu șpriț, o ciudățenie pe care n-am mai întâlnit-o. Celelalte experiențe m-au marcat de-a lungul timpului, astfel încât să am o teamă greu de explicat și o repulsie în același timp față de felul în care îți vorbesc cei mai mulți dintre “oamenii legii”.
Am cunoscut polițiști în aproape toate țările în care am călătorit, din îndepărtatul Irak, până în libera America. Polițiștii din România au o trăsătură aparte, ceva greu de descris și imposibil de definit. Indiferent cât de convins ești de nevionvăția ta, polițistul român reușește să te facă să te întrebi dacă nu cumva ai încălcat, totuși, legea și n-ai fost atent. Și asta și atunci când te întreabă pe stradă dacă știi cât e ceasul. Probabil la Academia de Poliție există un curs de intimidarea contribuabilului, în care ei învață cum să fie aroganți și suficienți doar prin simpla privire.
Una dintre mașinile mele a fost furată. Era o Dacia Nova, cu asigurare CASCO, mi-a părut rău după ea mai mult pentru că nu mai aveam cu ce merge, trebuia să mă întorc la transportul în comun. Într-un fel, m-am bucurat, pentru că urma să primesc bani frumoși și oricum mă gândeam să o vând. După furt, am fost la secție, am dat declarații, cu aceeași polițiști plini de ei. M-am gândit că e doar o formalitate, numai că trebuia să aștept 60 de zile pentru a mi se confirma plata asigurării. Dictarea acelor texte din declarații a fost o tortură, cine a trecut pe la poliție știe despre ce vorbesc. În ziua 59, m-au sunat de la poliție: “cred că v-am găsit mașina”. Ea era, hoțul o păstrase pentru el, nu știu de ce, pentru că pe celelalte pe care le furase – erau vreo 20 – le vânduse pe piese. Polițiștii îl prinseseră chiar într-o sâmbătă, unul dintre agenți plecase la piață și l-a văzut dormind pe hoț în mașina mea. L-au prins, așa aroganți cum erau și cum au fost și pe parcursul declarațiilor cu mine și cu ceilalți. Am plecat intrigat: îmi dăduseră înapoi mașina mea și nu mai eram nevoit să merg cu autobuzul.
N-am sunat niciodată la 112, sper să nu am ocazia să o fac. Probabil că polițistul de la capătul firului o să-mi vorbească pe același ton. Probabil că n-o să închid și o să mă lupt cu aroganța lor, așa cum am făcut-o de fiecare dată când am avut ocazia. Și o s-o fac pentru că știu că dincolo de ea, dacă am noroc, o să fie un polițist care știe să-și facă treaba pentru care a fost la școală. Să prindă un hoț sau știu eu ce misiune o să mai primească. Iar dacă o să fie unul dintre cei care nici măcar atât nu știe să facă, o să le spun copiilor mei că polițiștii adevărați nu sunt cei pe care îi văd ei pe stradă. Polițiștii sunt, de fapt, cei pe care nu-i vezi și care fac câteodată minuni.
Nenea Voica s-a dus, e de mult în ceruri. Îmi mai amintesc doar cum m-a lăsat să-i conduc mașina, când aveam vreo 10 ani, cu el în dreapta. Amândoi băieții lui s-au făcut polițiști. Unul este și astăzi acolo. Celălalt a plecat din sistem repede, după ce s-a certat cu șefii, din motive de conduită. Era prea arogant cu ei și, în plus, era și foarte deștept. A plecat, de fapt, din țară.
Publicitate
