Când românilor din Ardeal le-a fost interzisă credinţa strămoşească şi bisericile le-au fost doborâte cu tunul de generalul Bukow, din ordinul Mariei Tereza, străbunii noştri şi-au translatat rugăciunea şi icoanele în cântec. Dragostea de Dumnezeu se sorbea odată cu laptele mamei, iar dorul de Maica Domnului era picurat în urechea pruncului odată cu dulceaţa limbii române. Pe o astfel de predanie n-aveai cum să mai pui tunurile.
Aşa s-au născut pricesnele, atât de fine, precum firul de borangic al iilor strămoşeşti. La atare vreme de restrişte chipul Maicii Domnului nu mai putea fi pictat, aşa că românii şi-au tăinuit icoanele şi le-au re-creat cu glasul. Astfel au vorbit o vreme , nemijlocit, cu Mântuitorul Lumii şi cu Maica Lui : „ Am venit, Măicuţă, să ne mai vedem, să ne spunem dorul pe care-l avem … .”
N-avea să treacă însă nici un sfert de mileniu şi Biserica s-a aflat iar în bătaia tunurilor. De data asta, ideologice. Aşa că românii au fost nevoiţi să-şi pună din nou ingeniozitatea la bătaie, de astă dată pe cea inginerească şi şi-au translatat bisericile cu totul în spatele blocurilor, ca să ştie o treabă. Una din bisericile care au scăpat astfel cu viaţă este şi cea a mănăstirii ctitorită la Bucureşti de Mihai Viteazul. Mănăstirea a pierit, dar a rămas biserica ei, căci în vâltoarea translatării icoana Maicii Domnului Hodighitria, adică Îndrumătoarea – pictată cu post şi rugăciune la Muntele Athos cu sute de ani înainte – a ajuns în podul bisericii, de unde a vegheat-o până când vremurile României s-au înseninat. Această minunată icoană e legată printr-un fir tainic şi nevăzut de Sibiu, unde vine an de an în bisericuţa de pe Dealului. Se spune că Mihai Viteazul, prunc fiind, a scăpat cu viaţă – din vîrtejul luptei pentru domnie din Ţara Românească – în braţele mamei sale, care l-a învelit într-o ţundră şi a fugit cu el în Ardeal. Aici, la Sibiu au fost bineprimiţi şi aici l-a şi botezat pe pruncul care urma să devină braţul prin care Dumnezeu i-a unit pe români într-o singură ţară.
Maica Domnului, Îndrumătoarea, a lăcrimat mai an, într-o noapte de priveghere, dintr-o copie a ei mai smerită. Poate de bucurie, poate de întristare. Grădina Ei e cuprinsă acum de secetă şi nici dacă, printr-o minune, s-ar reface într-o clipă sistemul de irigaţii al României, de acum un sfert de veac , ea nu mai poate înverzi. Seceta e în noi şi pedeapsă pe spinarea românului întoarsă spre Dumnezeu. Ori, chiar Ea ne spune ce avem de făcut: „ faceţi ce vă va spune El”, Fiul, care astăzi, de Adormirea Maicii , Însuşi a coborât din Cer ca s-O conducă la Tatăl.
Publicitate
