Astăzi m-am gândit să vă fac cadou o poveste. Una delicată, pe care vă invit s-o citiți de două ori: o dată cu mintea și o dată cu inima. De ce o poveste? Și încă una delicată, ceea ce ar putea părea cam demodat! Păi, pentru că e timpul să luăm o pauză. Prea multă agresivitate, duritate și mânie oriunde privești (la televizor, vreau să zic), prea multă mândrie a minții și prea puțină căldură a inimii. De dragostea de aproapele ce să mai zic. De ea nu se mai aude decât prin biserici. Și apoi, nimeni nu mai ascultă pe nimeni și nici muzica vieții din jur. Așa că am ales ca antidot la stres un sunet, care pe la noi se mai aude în liniștea mânăstirilor, în timp ce în apusul „civilizat” al Europei a tăcut: toaca.
Iată un sunet, pe care vă propun să-l deslușim într-un dialog între Minte și Inimă.
Se repede Mintea: „Ce obicei mioritic, să deslușești toaca cu… inima! Toaca! Ia, un lemn, acolo! O să-l măsor în lung și-n lat, îl studiez pe cânt și în picioare, mai adaug o analiză chimică a fibrei, viteza de bătaie a încheieturilor, unghiurile de atac și gata! Mare brânză!” – zise Mintea orgolioasă, crezând că a rezolvat problema cunoașterii lemnului numit toacă.
Atunci s-a auzit glasul Inimii: „Dar dacă toaca este mai mult decât atât? Dacă demult, tare demult, un înger a coborât din cer în inima românului și i-a șoptit așa: omule, mergi în pădure de-ți caută copacul, îngenunchează în fața lui și roagă-l să te ierte că-l vei tăia. Dar spune-i că vei desprinde din trupul său o aripă de lemn și două ciocănele, cu care oamenii-L vor slăvi pe Dumnezeu. Și mai spune-i copacului că glasul său se va numi toacă și că va răsuna mereu prin preajma bisericilor risipite prin țara românilor. Iar când va veni ceasul din zi hărăzit ca glasul ei să se înalțe, toaca va chema la rugăciune oamenii, oameni ca tine, pe care Tatăl Ceresc i-a trimis în lume să învețe ce-i Lumina înainte de întoarcerea Acasă. Și mai spune-i copacului că trebuie să se dăruiască oamenilor, ca ei să nu rătăcească pe cale. Căci numai toaca îi poate urni din truda zilnică la ceas de Vecernie. Piatra nu poate, iar clopotul are treaba lui – să-i cheme pe îngeri la Sfânta Liturghie.” Așa înțelegea Inima sunetul simplu de toacă.
Dar Mintea o împunse cu un gând: „Ce spui, fraiero? Ești de pe altă lume? N-auzi cum zornăie banul marilor orașe a lux și plăceri, a alt stăpân? N-ai nicio șansă!”
„Ei, singură poate nu – a răspuns Inima șăgalnic – dar alături de alte inimi, nu se știe! Ia mai gândește-te tu, Minte, dacă nu cumva românul care nu-și pune inima la bătaie nu va sta cu buzele umflate, doza de cola în mâini și guma de mestecat între dinți, așteptând trenuri europene în gară la Leordeni! La așa perspectivă, mai bine toaca.”
