Inima mea vrea să creadă că, de Crăciun, tăt românul a avut pe masă măcar două sarmale şi un pahar de vin şi că de Anul Nou i-a intrat în casă un prieten cu o vorbă bună. Dacă stai bine să te gândeşti, nu-i mare lucru la o ţară atât de dăruită de Dumnezeu. În fond şi la urma urmei e vorba doar de vreo 20 de milioane de sarmale şi cam de 7 milioane de prieteni.
Calculul e simplu şi-l putem exemplifica cu sărmăluţa. Pornim de la rezultatele ultimului recensământ, care nu s-au dat niciodată publicităţii, din motive electorale, dar pe care bunul simţ le poate estima: într-un sfert de veac, din 22 de milioane de români cam 2 milioane au luat drumul veşniciei şi vreo 4 milioane drumul pribegiei, milionul care a îndrăznit să se nască se compensează cu milionul care şi-a pierdut dinţii, mai scădem şi milionul de gulere albe care nu suportă decât icre negre şi cele 4 milioane de cobai ai chimiei alimentare înălţaţi în grad la cobai ai industriei farmaceutice. Şi uite aşa, zece milioane de români pot mânca – teoretic – douăzeci de milioane de sarmale. Chiar dacă le-am supraevalua la un euro bucata, tot nu s-ar face gaură în bugetul statului. De unde bani să finanţăm sărmăluţa ? De la jaful cu panseluţa! Cu cele 6oo de milioane de euro cheltuiţi de Bucureşti pe panseluţe puteau mânca 30 de milioane de români de Crăciun câte două sărmăluţe!
Da, puteam fi o naţiune puternică de 30 de milioane de români, rânduiţi strategic la gurile Dunării de iconomia dumnezeiască întru apărarea dreptei credinţe şi a Europei creştine, făcători de pace, cuviincioşi şi jertfelnici, cum ne-am străbătut mai toată istoria. Asta dacă n-am fi băgat capul la loc în laţul fricii şi n-am fi pus botul la ţâţa otrăvită pe care „zâna laptelui şi a zgrăbunţelor” ne-a vârât-o între dinţi cu mâinile cozilor autohtone de topor. Şi bem, şi bem, şi lingem de pe ecrane otrava anormalităţii la pachet cu anxietatea de statut. Urmarea? Ne-am umplut de zgrăbunţele bădărăniei, frigidităţii afective şi amoralităţii şi de un scărpinat naţional, dar mai ales de frică. Cohorte de prezicători ne ridică părul măciucă la fiecare început de an, tele-alarmiştii transformă orice grad cu minus într-o glaciaţiune şi să nu fii băgat în seamă pe reţelele de socializare e un dezastru planetar. Cu frica se controloează minţile , iar „zâna” aşteaptă cu răbdare să spunem singuri că zgrăbunţele sunt de fapt ceva natural!
Cine este „ zâna laptelui şi a zgrăbunţelor”? Ca să aflaţi e nevoie să scoateţi de la naftalină dreapta judecată. A început un an în care vom avea mare trebuinţă de ea.
Publicitate
