În România percepția contorsionează realitatea. Aspirațiile fals mesianice și idealismul cu origine în concepțiile naționalist-ceaușiste cosmetizează adevărurile dureroase. Noi am ieșit din spatele Cortinei de Fier acum 26 de ani. Suntem membri ai Uniunii Europene și ai Alianței Nord-Atlantice, avem un parteneriat strategic cu Statele Unite și economia locală e în creștere constantă. Însă după 26 de ani gradul de alfabetizare a scăzut, iar cetățenii care trăiesc în sărăcie sunt de ordinul milioanelor în acestă țară. Sarcina la minore, abuzul de alcool și violența casnică sunt prezențe constante în România. Deși o ducem mai bine decât acum trei decenii, suntem încă o societate conservatoare cu o economie în curs de dezvoltare și cu tare sociale inacceptabile, dar pe care le tratăm cu indiferența noastră tipică. În ciuda acestora avem altfel de preocupări „majore”, de la mesianism stupid și dacomanie până la „salvarea” societății civilizate occidentale. E absurd cum românii noștri se înfoaie în pene discutând despre emigrația din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, decăderea moralei europene și serviciile de asistență socială scandinave. Deși aici foarte puțini străini au ales să își facă o casă și am furnizat 3 milioane de emigranți, noi, românii, discutăm de oportunitatea refugiaților din Germania. Când a fost vorba de a aduce 6000 de azilanți aici, întreaga societate românească a fost isterizată. Dintr-o dată, 200 de oameni pentru fiecare județ din România au provocat valuri de xenofobie. Ce poate fi mai rău acum ca problemele polițienești nemțești ce validează opiniile rasiștilor și xenofobilor mioritici? Demersul Bisericii Ortodoxe Române pentru un amplu referendum împotriva căsătoriilor homosexuale? Sau cuplul româno-norvegian care maltratându-și copii s-au trezit puși sub acuzare și arestați în Norvegia? Opiniile antinorvegiene venite din partea cetățenilor români nu țin de iubirea părintească, ci de două probleme grave ale societății românești. Prima e sentimentul absurd de proprietate simplificat adesea prin expresia „eu te-am făcut, eu te omor”. Putem ignora sfidător copii pălmuiți pe stradă, dar nu putem spune că violența domestică e metodă educațională! Surprinzător, există o lege și în România care interzice violența, iar situația în care statul îți ia copii din acest motiv se întâmplă! Faptul că autoritățile române nu au aceiași forță instituțională ca cele norvegiene ține de problemele sistemului nostru de protecție al minorului. Cazul Bodnariu e perfect pentru simptomul românesc al iresponsabilității și nu avem curajul de a ne privi cu sinceritate în oglindă. Ne amintim cu amărăciune că și astăzi avem negaționiști ai Holocaustului în România, unii au ajuns și miniștri la un moment dat. Ne e dificil să ne acceptăm propria intoleranță și xenofobie dacă vorbim de musulmani, homosexuali sau atei. Însă negarea unor fapte nu va cosmetiza în niciun caz realitatea: ne mor bătrânii la 100 de metri de intrarea în spital, un sfert din copiii noștri se duc flămânzi la culcare, iar pe homosexuali și atei îi vedem doar buni să ardă în focul Gheenei. …Noi am fost „pavăza creștinătății” și suntem un popor „harnic, ospitalier și vesel”, de aceea suntem mândri de marele dinamovist Cristi Borcea.
