Dintotdeauna am avut o relație specială cu Speranța. Aș putea spune că a fost farul care mi-a luminat mereu calea pentru a merge înainte. Uneori abia sesizabilă, alteori trăgându-mă după ea cu putere, speranța a fost prezența constantă din viața mea (un motiv în plus să cred în Dumnezeu și nu în mitologia greacă, potrivit căreia Speranța a rămas închisă în cutia Pandorei, în timp ce toate relele s-au năpustit asupra omenirii).
Speranța nu m-a scutit însă de momente de scepticism, în fața unor răbufniri gratuite de răutate, meschinărie sau egoism ale oamenilor din jur. Permițându-le frustrărilor și propriilor neîmpliniri să îi acapareze cu totul, își varsă un năduf cinic pe tot ce le stă în cale, de la lucruri, la ființe. Nu demult mi s-a întâmplat să fiu interpelată agresiv într-un mare magazin de o femeie care stătea la rând în fața mea, pentru că îndrăznisem să renunț prea târziu la plasa de portocale pe care o pusesem inițial în coșul de cumpărături. De un alt asemenea episod am avut parte de Bobotează, când o persoană ce țipa nervoasă, mai că voia să mă doboare și să-mi rupă rucsacul, fără nici cea mai mică urmă de omenie, în îmbulzeala creată la primirea aghesmei, în Piața Mare.
Și totuși, în ciuda unor astfel de amărăciuni, o ambulanță cu girofarul și sirenele pornite, mi-a reamintit de ce încă sper într-o lume mai bună. La o oră de vârf, când toată lumea își încheie lucrul și merge grăbită spre casă, vuietul prelung al celor care pot face diferența între viață și moarte, a avut ecou în rândul tuturor șoferilor încolonați. M-am cutremurat de emoție când am văzut din vârful pantei, cum pe Șoseaua Alba Iulia în jos, deopotrivă pe un sens și pe celălalt, mașinile s-au alipit de trotuare, ca niște figurine mute, eliberând un culoar prin care salvatorii vieții să-și poată continua drumul. Zeci de șoferi au renunțat măcar pentru câteva clipe, la orice undă de egoism, mișcați la unison de aceeași forță interioară a prețuirii unuia sau mai multor semeni pândiți de-o tragedie. Și m-am însuflețit sperând … la fel cum uneori, la ore târzii în noapte, mă încarc sufletește privind fețele angelice, zâmbind în somn, ale copiilor mei. Sperând că ne vom lăsa mai des pătrunși de bunătate, de renunțare la egoismul atroce care ne împinge să călcăm pe cadavre, pentru a ne păsa și a-i vedea și pe ceilalți și lucrurile care, într-adevăr, contează.
Într-una din răscolitoarele sale cărți, scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt scria: „Nu observasem niciodată cât de liberi ne face vârsta. La douăzeci de ani suntem produsul educației noastre, la patruzeci de ani, suntem, în sfârșit, rezultatul alegerilor noastre.” Până la urmă, bunătatea și speranța înseamnă doar o alegere pe care o poate face fiecare din noi, indiferent de vârstă.
