Articol de Daniel Deleanu

Sub un dârdâitor cer al Sibiului, când toamna de mult și-a topit buzele țuguiate într-un cântec de chitară cu flori de gheață lipite de strune, și unde zilele acestea iarna se pregătește să își cearnă ninsorile ca o amintire dintr-un alt veac, cavalerii lui F.C. Hermannstadt și marinarii Farului Constanța s-au înfruntat cu aprigă demnitate, ca doi titani ce-și măsoară puterile în tăcerile de legendă ale munților. A fost un meci de Cupa României, dar în sufletele sibienilor era vorba de mai mult decât de-un meci – a fost vorba de o luptă pentru onoare, pentru identitatea unui oraș care a învățat să se uite la fotbal cu ochii cei cocoțați pe acoperișuri, pe care i-a cântat și descântat Radu Stanca în poeziile sale.

Terenul, zdruncinat bine de răsuflarea rece a iernii, a devenit scena unei bătălii crunte, unde balonul părea să fie când o corabie de aur în miniatură purtată de valurile mării, când o pasăre rătăcită sub ploaia de priviri ce-i urmăreau hipnotizate zborul de pe toate acoperișurile din Piața Mare. Dar dacă la meciul cu Farul am tremurat cât sub vifornița a trei ierni, așa cum tremurase odată marele exilat Ovidiu pe drumeagurile Tomisului, a fost nu doar de frig, ci și de teamă. Și asta pentru că băieții lui Hagi, chiar dacă nu mai zornăie cheile de la ecluzele ce se deschid către seraiurile de unde se soarbe azurul mării dintr-o cupă aurită, formează totuși o echipă care cunoaște cărările ce duc către estuarele cu țărmuri de fagure.

În minutul 55, când Eduard Radaslavescu a deschis scorul pentru Farul, stadionul a amuțit. Golul lui a sfâșiat plasa ca un fulger nocturn neîmpăcat cu destinul nopților polare. „Farul luminează drumul spre victorie!”, părea să spună tabela, dar sibienii nu erau dispuși să se lase duși de val, fie el si unul de la mare…

F.C. Hermannstadt, asemeni unui leu rănit, s-a ridicat însă din propria-i umbră însângerată. Minutul 66 a adus izbăvirea: Cristian Neguț, un nume care va rămâne în seara aceasta încrustat în inimile tuturor celor care trăiesc și respiră aerul de pe Cibin, a trimis mingea în plasă cu furia unui cavaler medieval ce-și apăra cetatea asediată. A fost mai mult decât un gol – a fost o declarație de război adresată sorții și o chemare la luptă pentru fiecare suflet sibian.

Ironia destinului?! Căci soarta, vai, cu sarcasmul ei binecunoscut, a decis ca tabela să rămână înghețată la 1-1. Nici marinarii Farului, veniți cu alura lor de argonauți – dar de pe ape ce le sunt cam tulburi în ultima vreme –, nici cavalerii lui Hermannstadt, după ce și-au pus armurile și și-au ascuțit cu migală ardelenească săbiile, n-au putut răsturna această egalitate amară. Era ca și cum însăși Cupa ar fi dorit să prelungească iscoditura, să mai păstreze câteva file neșterse pentru bătălii viitoare.

Publicul? Ah, publicul sibian – o mare (sic!) de paltoane grele și obraji înghețați – a plecat cu fruntea sus. Nu-i ușor să accepți un egal când visul de glorie îți e atât de aproape, dar când ai luptat până la ultima picătură de energie, pleci acasă cu sufletul împăcat.

Așa s-a încheiat această seară rece de decembrie, cu sufletele încălzite doar de speranța unui viitor mai bun. F.C. Hermannstadt nu a pierdut; a câștigat respectul propriului oraș și a promis că va reveni, mai puternic, mai curajos. Și cine știe? Poate că într-o zi, nu foarte departe, Sibiu va vedea Cupa României strălucind sub cerul său de poveste, iar strigătul de bucurie va răsuna de la Turnul Sfatului până la marginile munților. Până atunci, învățăm să apreciem lupta. Și așteptăm.

Urmărește Sibiu 100% în Google News