Dacă m-ar întreba cineva ce aș vrea să ajung când aș fi mare, de acum aș ști ce să răspund: să fiu (ca) Silviu Guga! La cei 20 de ani (până la 100) ai săi, profesorul de limba și literatura română are o viață doldora de amintiri, cu întâlniri providențiale și interacțiuni cu oameni despre care noi doar am auzit sau am învățat oarecând la școală.

George Călinescu îl cheamă special la București să îl cunoască. Cu Emil Cioran se întâlnește la Paris. Cu Constantin Noica deseori zăbovește la o țuică la „Foamea”, birtul de la gară, când îl aștepta să îl ducă acasă, la Păltiniș. Iar cu Nichita Stănescu se întâlnește de 42 de ori, între ei înfiripându-se o prietenie pe care Silviu Guga o va imortaliza într-un volum special.

Face parte din Comisia Națională de elaborare a manualelor școlare și, de peste jumătate de secol, publică în puzderie de reviste literare și niscaiva volume de autor, cu o receptare critică de invidiat în lumea scriitoricească.

Orice întâlnire cu Silviu Guga e una lucrătoare în bucurie. Întotdeauna m-a fascinat optimismul și vitalitatea cu care știe să înnobileze orice conexiune, cu oricine s-ar intersecta. Povestaș din stirpea naratorilor prin excelență, Silviu Guga e mereu luminos, pus pe șăgalnice butade desprinse de prin anii pe care refuză să îi arate. Și are planuri și proiecte pentru încă cel puțin 100 de ani!

Zilele trecute, Silviu Guga ne-a făcut hatârul de a bea o cafea la redacție și de a se lăsa provocat la o discuție despre cum a crescut mare și frumos.

George Călinescu îi trimite foi de parcurs pentru a veni la București să îl cunoască personal

S-a născut acum 80 de ani în Bățălar (Hunedoara), în „Bretea Română, în buza Țării Hațegului, după Călan, pe Valea Streiului”, cum spune el. Mai are un frate, fizician, cu o contribuție esențială la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Tatăl fusese preot, iar mama învățătoare, însă bunicii fiind considerați de regimul de atunci „chiaburi”, tânărul Silviu va avea destul de mult de tras de pe urma originii sale „nesănătoase”. 

Din clasa  a IV-a, se mută la internatul Liceului Decebal din Deva, școală pe care o absolvise și tatăl, și fratele său. După terminarea liceului (care era de 11 clase pe atunci), „consiliul de familie” hotărăște ca Silviu să dea admiterea la facultatea de filologie din București. Nu la voia întâmplării, de altfel, pentru că tânărul licean deja își adunase în palmares câteva experiențe notabile pe partea de aptitudini literare. Iar ca tot românul care știe să se orienteze, bunicul vorbește cu renumitul critic și istoric literar Romul Munteanu (și el din Călanul Mic), ajuns prodecan, să pună un cuvânt bun pentru admiterea lui Silviu la facultate, la București. Aceasta, având în vedere stigmatul de „chiabur” al familiei. Și, bașca, mai era și formația de popă a tatălui!

De altfel, Silviu are foarte vie în memorie episodul în care un camion al miliției vine să îl salte pe bunicul (care făcuse și ambele războaie mondiale și îl are coleg de arme pe Rainer Maria Rilke), pentru a-l trimite în Bărăgan. Noroc cu servitorul de care se milostivise cândva „moșul”, luat zgribulit din gară, și care, ajuns acum ditamai secretar de partid al raionului Hunedoara, apare în ultimul moment și revocă ordinul de expulzare.

Student la Timișoara

Vine anul 1962. Și, odată cu el, momentul admiterii la o facultate. Iar cum o admitere nu era una de ici-de colo, Silviu ia drumul Bucureștilor, pentru a se pregăti temeinic, cu meditații serioase, de examen. Nimerește în capitală taman când se inaugurează Complexul Studențesc Grozăvești. Ocazie cu care se întâlnește cu Adrian Păunescu, și el aspirant la studenție. Ia 7 la gramatică, deși nu greșise o iotă! Desigur, pică la admitere, nici până în ziua de astăzi neprimind răspuns la întrebarea adresată atunci comisiei: „Bine, îmi spuneți ce am greșit?” A fost ultimul an când dosarul era un impediment. Și nici Romul Muntean nu a putut face nimic. Tot în 1962 debutează în revista „Tribuna” de la Cluj.

Se întoarce acasă și, pentru un an, e pedagog la o școală de construcții din Deva. Aici colaborează la „Drumul socialismului”, cu o rubrică de autor intitulată „Cartea, scena, ecranul, discul”. E „vecin de rubrică” cu Mircea Lucescu, pe atunci la Corvinul Hunedoara, care semna și el o cronică săptămânală la același ziar.

Anul următor dă admitere la filologie la Timișoara. E admis cu brio! Unul din cei fix 100 de studenți de anul I. Aici se remarcă destul de repede. Aici are parte de dascăli de excepție: Eugen Todoran, Gheorghe Tohăneanu, Ștefan Munteanu, Victor Iancu etc. E membru fondator al cenaclului „Pavel Dan”, unul din cele mai impozante cenacluri literare din țară.

Începe să colaboreze la „Amfiteatru”, cu o povestire publicată de Băieșu și Fănuș Neagu. Scrie critică literară. Publică și la „Orizontul” recenzii și critică literară. La „Drapelul roșu” ținea rubrica „Cenaclul tineretului”. În 1963, e remarcat de George Călinescu. Scrie o „năzbâtie”, un scenariu de film despre Eminescu. Călinescu avea pe atunci „Cronica optimistului”, în „Contemporanul”. Se interesează de Silviu și îl cheamă special la București pentru a-l cunoaște.

Monica Lovinescu îl face, concomitent, celebru și ciumat între colegi

În 1968, apare într-o antologie memorabilă a cenaclului „Pavel Dan”, alături de cu Șerban Foarță, Andrei Ojica, Aurel Turcuș…

Anul 1968 avea să fie însă și unul rămas ca un moment de cotitură pentru Silviu Guga, în ceea ce privește „vizibilitatea” sa ca scriitor. Acum are loc și invazia de la Praga. Silviu publică, în Revista „Amfiteatru”, o povestioară intitulată „Întrerupere zadarnică”. E vorba de un tânăr nenorocit, care duce o viață mizerabilă; e bătut și închis într-un beci, trăind experiența morții. Crede că e mort, e eliberat și își continuă aceeași viață. Monica Lovinescu dă de povestire și, la „Europa Liberă”, începe să laude, în termeni fulminanți, povestirea. Interpretarea ei e că așa e societatea românească, iar tânărul scriitor face aluzie la tarele sociale în care se desfășoară, că „șopârlește” regimul și altele asemenea.

Desigur că vocea Monicăi Lovinescu se face imediat auzită la Timișoara. „Pentru unii colegi, eram un ciumat. Pentru alții, deja o mare personalitate!, rememorează episodul Silviu Guga. Făceam recenzii la «Orizont». Și mă duc cu o recenzie la Teodor Mazilu, să îmi publice recenzia. Acesta mă fugărește, nici nu vrea să audă de mine. Cobor și mă întâlnesc cu Anghel Dumbrăveanu. Care era prieten bun cu Nichita Stănescu. Îi povestesc ce am pățit. «Ce îți trebuie ție să publici în revista asta de trei lulele? Tu ești mare, mă! Tu ești o celebritate!» Și atunci îmi dezleagă misterul. Eu încă nu auzisem de comentariul Monicăi Lovinescu”. O va întâlni pe Monica doar în 1990, în Piața Universității din București. Și aceasta își va aminti momentul.

Prin repartiție, ajunge la Călan, la un liceu teoretic. Rămâne aici, ca profesor de limba și literatura română, vreme de 16 ani. Se căsătorește în această perioadă cu o sibiancă, profesoară de chimie. Nu face rabat la activitatea publicistică. Dimpotrivă! „În 1972 am vrut să debutez, ne spune Silviu Guga. Am avut și pile. Pe Mircea Sântimbreanu. Era de la Brad. Eram de-o țară, din județul Hunedoara. M-am dus la el cu o sticlă din țuică din aia serioasă. A fost foarte amabil. Am stat de povești și, gata, îmi apare cartea! Era vorba de Editura Albatros. Volumul se chema «Ceva trebuie sacrificat». Era proză scrisă. Am fost prins în proiectul editorial. Dar tocmai a fost pe nu știu unde Tovarășul Nicolae Ceaușescu, și a venit cu niște idei năstrușnice. Și s-a restrâns libertatea de a publica. Mi-au propus să schimb titlul, să fac modificări. Și nu a mai apărut”.

De la profesor de seral, la membru în Comisia Națională de elaborare a manualelor școlare

În 1981 susține concursul pentru a obține un post la Sibiu. E dat afară din sala de examen, pentru că… nu are buletin de Sibiu.

În 1984 prinde o suplinire în Cisnădie. Ajunge aici în 1985 și rămâne până la Revoluție. În 1989 are o inspecție din partea Ministerului Învățământului. Silviu Guga preda la câteva clase de seral, foarte bune, la Liceul Textil. „Majoritatea erau moldovence, pasionate de literatură”, ține să precizeze Silviu. Inspectorul îl asistă la predare și concluzia e una firească: „O clasă de seral cum nu a mai văzut!” Dovadă că, la finalul inspecției, îi strânge mână și concluzionează: „A fost extraordinar!”

E drept, nu același lucru îl constată în ceea ce privește partea de propagandă UTC, unde trebuia să țină ședințe lunare, să pregătească viitorii elevi pentru societatea socialistă, iar el nu avea niciun fel de document, de implicare. Stă două după-amieze cu șeful clasei și întocmește toate documentele. Prin sondaj, elevii sunt întrebați când au avut ultima ședință de profil. Nu exista așa ceva! Mai mult, în sala de clasă, care trebuia să abunde în citate din Ceaușescu afișate pe pereți, are o singură lozincă. Și aceea din Lenin: „Învățați, învățați, învățați!” „Asta e veche!”, i se reproșează. „Nu e actuală?”, întreabă nevinovat profesorul de română.

A ieșit prost la acest capitol. Dar i-a căzut cu tronc inspectorului, cu felul său de a fi și cu calitatea profesională care l-a impresionat iremediabil. Pentru că, imediat după Revoluție, același inspector îl propune pe profesorul Silviu Guga să fie membru în Consiliul Național de Limbă și Literatură Română, de pe lângă minister. Organism care, între altele, avea în fișa de lucru schimbarea și elaborarea manualelor școlare.

„Băiatul din două lumi” își bea cafeaua la Cotroceni

În Sibiu, predă la Liceul Energetic, la Liceul de Industrie Alimentară, la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, „la Ghibu”, „la Arte”. E coleg de cancelarie cu Carmen Iohannis. E într-o „relație bună”, crede Silviu Guga, și cu președintele Klaus Iohannis. Și îl credem, că altfel nu ar fi fost invitat de onoare la ceremonia de numire în funcție și depunere de jurământ, cu recepția aferentă la Palatul Cotroceni. De altfel, cu o modestie nedisimulată, Silviu Guga „scapă” și remarca: „Mergeam din când în când la Cotroceni. Doamna Delia Dinu (consilier prezidențial Protocol, n. n.) ne făcea cafea, tot așa bună că a voastră…”

Silviu Guga se pensionează în 2008. Vorba vine, pentru că, ne spune el, „dar după pensionare, se trăgea de mine. Am fost încă un an la Lazăr, la Economic, la Arte, la Ghibu. Am fost și meditator de clasă”.

Între timp, îi apar pe rând și cărțile de autor. Prima carte, „Băiatul din două lumi”, e publicată în 2007, după o absență lungă de proză. Un roman tradus în italiană și maghiară. A doua, o carte de eseuri, „Guvernat de memorie”, îi apare șase ani mai târziu. De curând, a publicat volumul „Incredibile iubiri”,

una din cărțile care deja are un destin promițător pe piața de carte românească. Mai are pe tapet o altă carte, „Luț”. Și, după insistențele celor care îl cunosc, va curs publicării unei alte apariții editoriale de excepție: „O samă de cuvinte despre Nichita”.

Liiceanu și Pleșu, la împins Dacia lui Silviu Guga. Iar Noica, fotbalist apostrofat de antrenor

Silviu Guga, cu o modestie nefirească pe alocuri, e unul din cei care l-au cunoscut mult mai bine decât recunoaște el însuși, pe Constantin Noica. Cum s-a „petrecut” această întâlnire? „Un unchi de-al meu a stat în pușcărie cu el, ne spune Silviu Guga. Au fost colegi de celulă. M-am născut în același an, aceeași lună, aceeași zi, aceeași oră, cu Alexandra, fiica lui Noica. O coincidență extraordinară! Noica nu a vrut să vină inițial la Păltiniș. Voia să vină mai sus de Săliște, spre Poiana Soarelui.

Dar nu era lumină electrică, iar el voia să citească. Și pe urmă a ajuns la Păltiniș, adus de Nicu Borza. Tata mi-a povestit de Noica, de Țuțea. Îmi spunea tata: «Țuțea era de o deșteptăciune extraordinară! Dar nu a făcut nimic. Numai proiecte avea!» Datorită lui Noica, puteam să îi cunosc și pe Țuțea, și pe Steinhardt. Și nu i-am cunoscut, dintr-o prostie. Nu m-am dus. Dar pe Noica îl așteptam la gară, când venea de la București. Mergeam la «Foamea», un birt ordinar. Beam țuică fiartă împreună acolo. Și când era drumul bun, aveam o Dacie și îl duceam la Păltiniș. Odată am rămas fără baterie în Păltiniș. Și pe cine crezi că i-a pus la împins mașina? Pe Liiceanu și pe Pleșu!

Noica și-a dat seama că sunt ageamiu în filosofie. Dar eu îl copleșeam ca istoric literar. I-am adus odată revista «Azi», unde a colaborat. Era o revistă cam de stânga. Așa s-a bucurat! Am reviste de la Noica. Și multe cărți. El nu ținea cărți. Le dădea cui apuca. Primea autografe de la diferiți autori… Îmi e și rușine să le spun că au ajuns la mine. Era un om om formidabil! Nu era numai cu capul în nori, un filosof. Putea vorbi cu oricine, despre orice. A fost și fotbalist. A jucat fotbal, la o echipă locală. Și odată, nu a mai fugit după o minge. Și antrenorul îi spune: «Fugi după orice minge! Nimic nu o să se aleagă de capul tău!»”.

Silviu Guga a legat o prietenie frumoasă și cu Relu Cioran, fratele lui Emil. „Aveam un unchi care a simpatizat cu legionarii. Nici nu știu dacă a fost sau nu, mărturisește Silviu. Noica e nașul lui Relu Cioran. Așa ne-am și cunoscut. Pe Emil Cioran l-am cunoscut la Paris, pe când el avea năzbâtia să vorbească doar în franceză. Franceza mea era de baltă. Doar l-am văzut, dar nu am vorbit cu el”.

Nichita Stănescu și polițistul moralist

Însă cele mai minunate și cu totul speciale amintiri Silviu Guga le păstrează din cele 42 de întâlniri cu Nichita Stănescu. „Avea o vocație a prieteniei extraordinară Nichita!, ne spune Silviu. De unii oameni se lipea foarte tare!” Ei bine, Silviu Guga face parte dintre acei oameni rari de care Nichita s-a „lipit” într-un mod aparte. 

Cum a fost prima întâlnire? „Am fost coleg, la Grozăvești, la pregătire, cu Marin Mincu, din Slatina. Un oltean extraordinar! Când am reușit la Timișoara, am venit la București, să se știe că am ajuns student. Și stăteam pe trepte, în București, în fața facultății de litere. Și cum stăteam noi de povești, zice Mincu: «Uite-l pe Nichita!» Iar Nichita spune: «Salut, băieți!» Vorbea cu noi de parcă ne cunoșteam de când lumea. Nici pe el nu îl știa. Și am mers cu el la o vodcă. Așa l-am cunoscut. Dar ce se întâmplă? M-a ținut minte Nichita!”

Următoarea întâlnire va avea loc la Timișoara, pe când Silviu era deja student. „Nichita a venit la Timișoara. Și eu eram bine văzut în cenaclul acela, datorită lui Franyó Zoltán. Am avut noroc de apropierea de unele personalități. Când m-a văzut Nichita: «Servus, Silviu!» Ălora, scriitori valoroși acolo, nu le venea să creadă. Îmi spune poetul Damian Ureche: «Când am văzut cum te îmbrățișează Nichita, mi-au căzut plombele! Am rămas căscat vreo două ceasuri!»”

De la Timișoara, și tot cu Nichita, Silviu Guga are un episod de o savoare formidabilă. „Au fost numai întâmplări, spune Silviu. Cea mai frumoasă întâmplare, tot la Timișoara a fost. O spune și Cristian Tudor Popescu undeva. Nu știu de unde a auzit-o. A venit Nichita să își cumpere pantofi Guban. Guban lucra numai pentru export. Și a ajuns la ei pe relația cu Anghel Dumbrăveanu și un polițist, care lucra la circulație. Eu eram recenzist. Nu eram în lumea scriitoricească. Stăteam deoparte. Dar lui Nichita nu îi păsa de asta. Eram prieteni! Zice: «Diseară mergem la Cina! Anghele, vezi, ia-l și pe Silviu». Bineînțeles, student fiind, mie îmi pria să merg la restaurantul Cina.

Înspre restaurant, la un moment dat, era sens unic de circulație. Dumbrăveanu și-a luat șofer pe poetul acesta, polițist, care era șef la circulație. Milițian serios. Nichita și-a cumpărat pantofi noi. Îi încalță și îl strângeau. Mergem spre restaurant. Nichita, în față, cu șoferul polițist. Și șoferul, șef la circulație, și-a permis să intre pe sens interzis. Și apare un polițist! Îi sare în cale și îl vede pe Nichita. Și zice: «Dumneata! Ai pus șoferul să intre pe interzis!» «Domnule, mă cunoști?», îl întreabă Nichita. «Cum să nu, că-s la seral!» Deci auzise de Nichita. Și îl ceartă pe Nichita, și îi zice că îl învață el să circule corect. Dar Nichita deschide ușa, scoate piciorul și zice: «Ascultă, tovarășe milițian! M-aș trage de șireturi cu dumneata, dar uite că sunt desculț!»”

Lecția despre cub a lui Nichita, pentru Silviu Guga

Întâlnirile cu Nichita au continuat. În București sau pe unde se nimerea. De unde și mulțimea de cărți cu autografe, poeziile scrise și dedicate lui Silviu. „Știi cum scria poezii?, spune Silviu. Parcă le vărsa, așa. De fapt, vorbea numai în poezie Nichita. Era un fenomen! Am o poezie pe care o țin minte așa: «Nu-mi spânzurați cuvintele. Ele oricum sunt între cer și pământ». Iar un autograf e celebru. Pe «Operele imperfecte». Mi-a desenat mai întâi Sorin Dumitrescu, un cub. Nereușit. Și mi-a desenat Nichita un cub extraordinar, cu un colț ciobit. După poezia «Lecție despre cub». Și poezia aceea pe care mi-a dat-o și care circula mult, a ajuns ferfeniță”.

Ultimele întâlniri? Cum altfel, decât cea inițială! „Ultemile întâlniri, tot la vodcă. Atunci eram bun și eu! Elena Ceaușescu a vrut să îl interneze în spital, la dezalcoolizare, să își repare ficatul. Avea așa, o considerație deosebită pentru el. A și scris volumul «Roșu vertical», foarte sofisticat, cu mesaje care nu erau foarte clare. Iar dincolo de toate, Nichita a fost de un patriotism extraordinar! «Lumea română e patria mea…» Cuvinte celebre!

În final, l-am întrebat pe Silviu Guga dacă îi lipsește interacțiunea cu elevii „Uneori am deformația asta profesională și mă apuc să dau lecții cui nimeresc”, răspunde amuzat profesorul de vocație, care face cinste Sibiului. Regrete? „Că nu i-a cunoscut pe Petre Țuțea și Nicu Steinhardt. Regret enorm! Așa cum regret enorm că nu îl ascultam pe Moșu cum vorbește despre Rainer Maria Rilke”.

Urmărește Sibiu 100% în Google News