Suntem în Duminica pe care Biserica o dedică Pescuirii minunate (Luca 5.1-11) și gândul îmi fuge la faptul că toți facem parte din binecuvântatul rod al acestei Pescuiri, care preînchipuie atât de minunat misiunea Apostolilor și apoi a celor aleși de ei – în numele Domnului Hristos – pentru a desăvârși roada umană a Împărăției Cerului.
Personal însă cred că, în soarele abia mijit al dimineții unei pescuiri ratate, pescarii ce nu își știau încă misiunea la care vor fi chemați, nu gândeau decât că au mai pierdut o noapte. Că nu au ce pune pe masă și nici cum plăti vameșului – să fi fost Matei? – plata că folosiseră lacul strămoșilor lor, acum al Imperiului.
Pe fondul acestei dezamăgiri, Domnul urcă în corabia lui Simon – cel ce se va numi, în veac, Petru. Poate că puterea cuvintelor Lui să-i fi făcut să accepte o muncă în plus – deja spălau mrejele, în sensul că scoteau și tot peștele ne-kasher dintre fileurile obosite ale plasei de pescuit – ori, cine știe, se gândeau că oboseala va trece mai curând prin cuvinte luminate decât prin somnul pe lumină. Și Domnul, depărtat de țărm, pe apele Ghenizaretului, vorbește. Își vestește Evanghelia.
Simon e martor. Ca verhovnic al grupului de pescari – se pescuia numai în echipă -, stă atent la cuvintele Domnului și porunca lui Hristos de a mâna înapoi în apele de-acum luminoase și încălzite ale lacului. Și de a arunca mreaja – abia curățată, muncită, așadar, pentru a fi păstrată pentru noaptea ce vine – în apele nedarnice. Simon își exprimă nedumerirea. Toată noaptea se luptaseră cu apele și nici o sclipire de pește nu străbătuse prin ochii plasei. Dar, spune el, „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5. 5). Este poate cel mai amplu act de credință prin care se deschide dinaintea Pescarului chemarea de Apostol. Domnul îl cheamă din munca sa cu așteptarea sa!
Mreaja se umple de pești. Mai că se rupea. Semn că nu peștii lipsiseră din lac. Se umplu două corăbii – uneori ni se spune cifra, 153 de pești -, semn al darului bogat. Și prin aceasta ni se aduce aminte că niciodată voia lui Dumnezeu nu este în linia în care gândim noi, că El poate suspenda, în chip minunat, câte o fracțiune de viață, pentru a ne dărui vederea veșniciei. Petru, care este numit deja de Sfântul Luca drept Simon-Petru, reacționează. Înțelege. Mărturisește: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5. 8). Noi i-am fi cerut să rămână și să ne umple mereu, iară și iar, mrejele. Petru nu. Înțelege. Că Vorbitorul este Pescarul cel Mare.
Suntem dinaintea unei pescuiri cu sâmbure de convertire. Lecția este minunată. Oricât am fi de dezamăgiți și răniți de ne-rodire, a ne pune la îndemâna Lui și a-L asculta înseamnă spaimă (Luca 5.9), dar și împlinirea unei chemări. Să aducem și noi corabia la țărmul nădejdii, să lăsăm totul și să-I urmăm. După cuvântul Lui, mreaja se va umple de rod din adânc.
Urmărește Sibiu 100% în Google News
