Începe numărătoarea inversă pentru Raliul Sibiului, momentul în care orașul va răsuna în turații de mașini. Paul Popa este un sibian de 22 de ani și este omul care, cum spune chiar acesta, a crescut în jurul „fenomenului raliurilor”.
Îi fac o vizită la garajul tatălui său, Doru Popa, omul care i-a insuflat pasiunea pentru motoare. „Ca mentor, efectiv care să stea lângă mine, a fost doar tata. Acesta m-a învățat pe partea tehnică, am progresat înțelegând cum funcționează mașina, iar reușind să aflu cum funcționează fizica din spatele acestui sport, am reușit să evoluez într-un ritm mai alert, să zic așa. Nu am primit neapărat foarte multe sfaturi de pilotaj de la alți piloți, dar înțelegând fizica din spate, am reușit să-mi dau singur seama ce am de făcut încât să pot să fiu efficient”, îmi mărturisește pilotul.
Îl întreb de când a pus prima oară pe volan. „Acest sport îl practic de la vârsta de 15 ani, deci de 7 ani deja. Dar sunt în jurul fenomenului de când m-am născut, aș putea spune. Unchiul meu a fost pilot, iar tata a fost mecanicul acestuia. Încă de copil mă plimbam cu ei prin țară. Unde aveau competiții, eram și eu prezent, nu puteam să ratez niciun raliu. Am pus prima data mâna pe volan la 4 ani, când am condus un cart.
Dar nu pot am fost foarte atras de carting. Însă, propriu-zis, am pus mâna pe volanul unei mașini adevărate undeva la 10 ani, iar la 15 am debutat în prima competiție, aici, în Sibiu. Un an mai târziu am reușit să câștig titlul de Campion Național la Juniori, iar după doi ani am luat titlul național la general, adică absolut. În 2018 am debutat la Campionatul Național de Raliuri, Rally 2 se numea pe atunci, la categoria de junior, iar în 2020 în campionatul mare, unde am reușit să ies din primul an campion la debutanți. Și anul trecut am reușit să ies campion la categoria mașinii pe care o conduc”, îmi spune Paul.
„Armonia volanului”
Oamenii încearcă să uite de problemele cotidiene prin multe activități. Unii merg la pescuit, alții prin păduri, însă unele persone uită de tot și de toate când sunt la volan. Atunci simt o libertate deplină. L-am întrebat pe Paul ce simte când conduce: „Când ești la volan este liniște, în sensul că simți o armonie completă, nu apuci să te gândești nici la ce faci, nicidecum la problemele tale de zi cu zi. E liniște în timp ce pilotezi. Odată ce te dai jos din mașină, lucrurile devin puțin mai complicate, deoarece revii la problemele și provocările de zi cu zi”, îmi răpunde pilotul.
Pilotul contează mai mult decât mașina
Se spune că un sportiv slab dă vina pe echipament. Această vorbă este valbilă în orice sport. Paul este total de accord cu asta: „Dacă vorbim de un raliu, cu siguranță pilotul contează mai mult decât mașina. Cam la orice nivel mașinile deja sunt egale, în sensul că în sportul pe care noi îl practicăm, de exemplu, cum e clasa mașinii pe care o conduc, toate autovehiculele sunt identice din punct de vedere ethnic. Și atunci clar că doar pilotul face diferența”, e de părere Paul.
„Cam în fiecare an am cel puțin un accident”
Orice sport își are riscurile lui, dar pasiunea întodeauna este mai mare decât frica. Îl înteb pe pilot ce riscuri presupune acest sport. „Cu siguranță riscuri există, dar nu le simți în momentul în care practici acest sport. Cum am mai spus, nu apuci să te gândești la mai nimic. Noi mergem în principiu după dictare. Avem un copilot în dreapta care ne spune dificultatea virajelor, ne coordonează. Noi ni le notăm de la unu la șase, șase fiind cel mai rapid viraj, unu fiind cel mai strâns și în permanență tot traseul nostru este ghidat. Cam în fiecare an am cel puțin un accident.
În acest sport se spune că dacă nu ai un accident înseamnă că nu mergi tare. Dar comparația poate fi făcută, nu știu, cu fotbalul, când dai o bară, când faci o greșeală. Însă la noi greșelile sunt un pic mai costisitoare și poate ne afectează un pic mai mult fizic și financiar. Dar e imposibil ca din 20.000 de viraje, cât facem într-un an, să nu greșești cel puțin unu. Cel mai greu în acest sport este să previi. Automobilismul este un sport care are atât de multe variabile, încât e greu să ții cont de toate și să fii și eficient. Sportul nostru, de regulă, se desfășoară pe drumuri înguste sau de macadam, ori pe asfalt, cu schimbări foarte dese de aderență.
Noi pilotăm pe orice condiții meteorologice. Indiferent că-i ploaie, că-i zăpadă, că e gheață, că e macadam, că e orice obstacol, noi trebuie să mergem, un traseu de 20-25km, care are suprafețe diferite și în care trebuie să te adaptezi de la o secundă la alta în funcție de ce găsești pe jos, în funcție de ce zice copilotul, în funcție de ce poate să se întâmple la mașină. Trebuie să fie o armonie perfectă între echipa de asistență și șofer.
Mecanicii nu trebuie să-ți dea emoții că nu ți-au strâns o roată, un șurub bine, iar copilotul tot timpul trebuie să îți spună bine ce trebuie să faci. Practic mergi ca un orb fără el. Eu zic de copilot, pentru că acesta are un aport mai mare în mașină decât pilotul. Consider că undeva la 60 % din rezultat e meritul copilotului, iar 40 % al pilotului. Fără un copilot bun, nu ai cum să mergi tare”, îmi spune pilotul de curse.
„Tot timpul cursa de acasă este cea mai memorabilă”
Îl întreb pe Paul care este cea mai memorabilă cursă a sa. „Tot timpul cursa de acasă e cea mai memorabilă, atât din punct de vedere sportiv, cât și al atmosferei. Cu siguranță, ne ajută publicul de la Sibiu, în mod special la proba Șanta pe noapte, care e și în acest an. Și e proba regină, aici se strâng extraordinar de mulți oameni. Atât de mulți, încât poți să simți mirosul de grătare de pe margine, din mașină”.
