Sibiu 100% a lansat o nouă dezbatere, desfășurată în cadrul mai larg al ”Punctului de intersecție”. Subiectul acestei luni: ”Succesul femeii în dezvoltarea Sibiului”. Întâlnirea a avut loc vineri, 03. 03. 2023, la sediul Redacției Sibiu 100%.
Am invitat, de această dată, femei care au ales să fie decidentele propriilor lor destine și au hotărât să își pună în valoare abilitățile și profesionalismul lor pentru a fi parte din succesul pe care Sibiul îl are ca oraș european și comunitate model. Vorbim aici de Csilla Kató (de care se leagă reușita Astra Film Festival), care a moderat discuția, și de cele cinci femei de succes care au răspuns provocării noastre: Comisar Mihaela Huzoaica (Compartiment Analiză și Prevenirea Crinimalității din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu), Maria Agârbiceanu (Director SC SIMPA SA), Elfrid Deorr (teolog și pedagog), Cătălina Costache (Director Executiv Fundația Polisano) și Ortun Rhein (Director Asociația Dr. Carl Wolff).
Csilla Kató a fost cea care a lansat discuția în jurul următoarelor întrebări:
Cum funcționează fiecare dintre voi în comunitatea locală, cu ce vă confruntați, ca femei, la locul de muncă, în societate, acasă și cum faceți față acestor provocări?
În care etapă a carierei dvoastră ați avut cele mai mari dificulțăți în obținerea / exercitarea funcției, ca femeie?
Care este specificul vieții ca femeie în Sibiu, din punctul de vedere al avantajelor și dezavantajelor?
”Am simțit că am aceleași șanse,
atâta vreme cât am obiective”
Mihaela Huzoaica: Activez ca specialist în domeniul prevenirii criminalității, coordonator al Compartimentului de Prevenire din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu. Pot spune că fac parte din categoria norocoșilor. Adică nu am avut de-a face cu niciun fel de reticență din punct de vedere al poziției pe care o am, femeie fiind, într-o astfel de instituție. Deși inițial am lucrat la București, după care am venit la Sibiu – eu fiind sibiancă; aici sunt rădăcinile și, de aceea, am zis că aici îmi e locul în care pot face ceva –, parcursul meu a fost cumva firesc, fără niciun fel de impedimente. Am simțit, făcând o retrospectivă a lucrurilor, că am aceleași șanse, egale cu toată lumea, pentru a ajunge acolo unde îmi doresc, atâta vreme cât am obiective. Am lucrat și lucrez într-o structură unde chiar am avut posibilitatea să îmi exersez toate abilitățile, toate cunoștințele acumulate și să fac lucrurile să funcționeze pentru oameni. E un domeniu pe care l-am simțit de la început ca pe o mănușă, călduroasă, confortabilă. Neavând obstacole în cariera mea, pot să spun că nu am avut o viață grea. Din contră, cred că am avut cumva uși deschise oricând am avut inițiativa și dorința de a face ceva. Și în 14 ani, de când sunt în Ministerul Afacerilor Interne, pot spune că am realizat multe lucruri datorită faptului că am vrut să le fac, pe lângă celelalte obiective care erau sarcini de serviciu. Iar fiecare lucru pe care am vrut să îl pun în practică a fost realizabil și susținut, ceea ce cred că extraordinar. Parcursul profesional a fost unul firesc, normal, potrivit regulamentelor. Adică atunci când a fost momentul pentru avansare, ea s-a întâmplat, fără să existe alte probleme. Deci lucrurile au mers foarte bine, au tot evoluat într-o direcție bună și am reușit, după 10 ani, să facem în Sibiu lucruri despre care aș putea spune că nu s-au mai făcut, sau cel puțin nu am mai participat eu la astfel de inițiative. Lucruri pentru oameni și atragerea unor parteneri care până acum stăteau mai în umbră ca implicare. Or, am reușit să ne întâlnim la o masă rotundă și să facem ca acest gen de colaborare să funcționeze și să aibă continuitate.
”Care e secretul să te ridici?
Munca! Eu nu văd altul”
Maria Agârbiceanu: Eu reprezint Simpa, lucrez în firmă din 1991 și mi s-a potrivit minunat ceea ce fac. Pregătirea mea e economică, dar s-a îmbinat foarte mult cu plăcerea, cu domeniul. Am venit de acasă cu această aplecare, iar cel mai greu moment a fost atunci când am terminat facultatea. Am lucrat un an în bancă, după care am venit în Sibiu și nu am mai găsit loc în acest domeniu. Nu am găsit o ușă deschisă și probabil acela a fost momentul în care mi s-a deschis o ușă spre partea astalaltă. Lucram într-o fabrică de pâine, la Întreprinderea de Morărit și Panificație. Mă tot întrebam ce caut eu într-o fabrică de pâine. Care e locul meu? Ce să fac eu acolo? Însă lucrurile nu au fost întâmplătoare. Pentru că au fost foarte multe coincidențe. Fabrica s-a născut odată cu anul în care m-am născut eu. E doar una din coincidențe. La început am lucrat într-un birou financiar contabil, după care s-a întâmplat un moment de scindare al firmei. Noi am rămas în locul cel mai greu și cu cea mai puțină experiență. Eu am fost cea mai tânără. Aveam 27 de ani. Nu mă consider o femeie puternică. Vremea aceasta nu e a oamenilor puternici. Eu spun că e a oamenilor creativi, a oamenilor cu inspirație, a oamenilor care știu să lucreze cu alți oameni, care știu să deschidă ușile oamenilor, să îi ”împingă” în față, să le dea încredere, curaj. A fost o provocare pentru mine. La început am lucrat cu o conducere formată tot din femei, care erau la vârsta mea de acum, dar care s-au pensionat conjunctural mai repede. Atât mi-a spus doamna directoare, la momentul respectiv: Este foarte greu să lucrezi cu oamenii. Într-adevăr, provocările au fost mari pe parcurs și de toate felurile. Am preluat o firmă pe structura comunistă, după care a trebuit să lucrăm în toate direcțiile, într-un moment în care piața era foarte concurată, și să o aducem la ceea ce e astăzi. Care e secretul să te ridici? Munca! Eu nu văd altul. Muncă, muncă și iar muncă! De la început și până cât mai poți. Desigur, nu reușim să facem tot ce ne propunem. Dar încercăm permanent să venim cu idei noi, să ne mișcăm, să ne uităm la ce se întâmplă în jurul nostru, să ne adaptăm. E frumos! E foarte frumos! Și eu zic că e un domeniu care chiar se potrivește femeilor, pentru că e partea aceasta specifică, pe care orice femeie o face în casă. Sau ar trebui să o facă. Din cei cu care lucrăm, de pildă, din 400 de oameni, 75 % sunt femei. Femei care au o capacitate de sacrificiu extraordinară. Bărbații sunt buni, îi susținem, au locul lor și nu se poate fără ei! Construim împreună. Și e important să știi să asculți. Ascultă oamenii, pentru că de cele mai multe ori ei vin cu soluțiile. Atu-ul meu cred că e faptul că îmi plac oamenii. Îmi place să lucrez cu ei, îmi plac tinerii, de aceea am încercat permanent să aduc în colectiv tineri și facem ca lucrurile să funcționeze. Pe de altă parte, acasă solicitările sunt și acolo maxime. Fiica a crescut, a lucrat și lucrează cu noi, am două nepoțele și facem tot ce trebuie să avem o viață plină și frumoasă.
”Vreau să fac vizibile femeile”
Elfride Deorr: Sunt de formație teolog și pedagog. Lucrez în Biserica Lutherană, unde am început ca preot, și după ce mi-am terminat lucrarea de doctorat, am continuat în funcția de consilier culte. Aria mea de lucru este formarea continuă a preoților și relațiile externe. Acest dublu portofoliu într-un singur departament este posibil pentru că biserica în care activez este o biserică mică, minoritară. Pe de altă parte, Biserica Evanghelica C.A. din România face parte din Federația Lutherană Mondială, care reprezintă 77 milioane de creștini lutherani.
Pe linia de formare de preoți, avem o întâlnire inedită de 8 martie. Din 32 de preoți, 5 sunt femei hirotonite. Și ne-am gândit să facem un program mai altfel, cu tema axată în jurul rolului de conducere, a ceea ce presupune o conducere bună. Drept urmare, avem un moment în timpul întâlnirii noastre unde colegele prezintă figuri biblice feminine care le inspiră pentru funcția lor de conducere.
În ceea ce privește rolul femeii în zona noastră de lucru în biserică, eu consider că încă mai e loc de mai bine. În context internațional este deseori mai ușor să activezi ca femeie, decât în contextul bisericii proprii. Am activat mulți ani în conducerea Conferinței Bisericilor Europene, al unei organizații ecumenice. Și acolo, vreau să spun, nu era nicio problemă de discriminare între bărbați și femei. În cadrul acestei organizații am fost des invitată ca tânără femeie protestantă, am ținut prelegeri împreună cu cardinali catolici sau cu mitropoliți ortodocși, fără nicio problemă. Dar când veneam acasă eram mai mult sau mai puțin invizibilă. Ani de-a rândul aveam experiența că sunt aceeași persoană, dar tratată altfel în străinătate decât la mine acasă, în biserică. De aceea cred ca merită să merg pe această linie, să fac vizibile femeile în biserica noastră.
Plafonul de sticlă și propriile limitări
Cătălina Costache: Am ascultat cu foarte mare atenție și mă regăsesc în fiecare dintre voi. Sunt director executiv al Fundației Polisano și am intrat în cel de-al optulea an de activitate la fundație. Suntem foarte asociați, ca fundație, cu spitalul. Există această confuzie, pe care, în special la sponsori și la parteneri trebuie să o demontăm, fără să neg, în același timp, istoria noastră comună. Dar nu aceasta este discuția. Am adus acest aspect în discuție ca să punctez că nu a fost ușor, nu am primit nimic pe tavă, cu toate că ne numim Polisano, un nume care încă inspiră putere și se pare că vom fi singurii care vom duce mai departe acest nume. Eu nu am o poveste a copilăriei legată de Sibiu. Sunt ieșeancă, am stat 14 ani în Franța și, legat de tema de astăzi, m-am gândit care au fost principalele dificultăți pe care le-am resimțit eu, din punct de vedere personal. Și pe podium le-aș pune, la egalitate, ”plafonul de sticlă” (cum îl numesc francezii atunci când se referă la propriile limite pe care ni le fixăm noi însene) și maternitatea. Am suferit foarte mult de sindromul impostorului. Oricâte studii aș fi făcut, inclusiv doctoratul, a fost foarte greu să depășesc acest sindrom. Probabil și doctoratul a fost tot în această idee de a demonstra că pot face asta. Plafonul de sticlă și propriile limitări au fost cele mai mari provocări pentru mine, mult mai mult decât limitările pe care le-am simțit din partea partenerilor, colegilor și așa mai departe. În al doilea rând, dar aș zice că vine la pachet, este maternitatea. Probabil că majoritatea dintre voi sunteți mame. Eu am resimțit maternitatea ca pe o adevărată frână în cariera mea, deși, sigur, e minunat să fii mamă și ține de alegerea personală. Eu primul copil l-am avut în Franța, acum adolescent, și sunt și mamă a unui băiețel de trei ani și jumătate. A fost foarte dificil în Franța, pentru că părinții erau departe, încă în câmpul muncii și eu îmi doream cu disperare cumva să avansez în carieră. Am făcut ASE la Iași, un master în Franța, am plecat cu un Erasmus în Franța și acolo mi s-a deschis un cu totul alt univers. A fost dușul acela rece, în care a trebuit să mă descurc singură cu toate. Nu am crescut într-o familie bogată, nu ne-au lipsit prea multe lucruri, mama era o femeie eroină și am crescut așa, într-un glob de sticlă. Dar, în fond, totul se rezumă la a munci mai mult. E vorba de mult efort și educație. În fundație, în zona ONG, eu mă simt ca peștele în apă, vreau să îmi cresc echipa și sunt în acel punct de scalare unde mă lovesc iar de propriile limitări. Am început în Sibiu, lucrăm cu cinci spitale din țară și cu echipe din străinătate și cred că mie, și multor femei, le este frică să gândească la proiecte mărețe.
Respectul,
normativ pentru armonia dintre bărbați și femei
Ortun Rhein: Sunt directoare la Asociația Dr. Carl Wolff, unde avem trei instituții: un cămin pentru vârstnici, un hospis pentru persoane cu cancer în fază terminală adulți și un hospis pentru copii. Am început cu un cămin de bătrâni, a urmat hospisul pentru copii, iar acum pot zice că suntem un centru pentru trei generații, care au un numitor comun: nevoia de ajutor. Aceasta ne definește, în mare. Nu ne definește neapărat în activitatea noastră așa de mult cum lucrăm cu bărbații, cu femeile, mai ales că e un domeniu în care femeile sunt cel mai mult cerute, respectate și dorite. Dar trebuie să spun, în același timp, că la noi locatarii căminului sunt fericiți că au un domn doctor și o doamnă doctor și pot alege ei acest lucru. Eu am văzut asta de mulți ani, de când suntem acolo, că dacă vrem să funcționăm bine, nu trebuie să ne impunem o imagine. Adică eu poate gândesc cu totul altfel și trebuie să duc și casa într-o direcție. Dar oamenii care locuiesc acolo fac parte dintr-o generație care a crescut într-un fel, și nu e dreptul meu, nu e obligația mea, nu sunt centru de educare care să le schimbe felul lor de a fi. Trebuie să le găsesc doar un climat care să le fie plăcut. Și asta merge doar dacă ne respectăm, deopotrivă bărbați și femei. Și asta consider că ne poate face și viața noastră frumoasă sau urâtă. Dacă ai o anume armonie, poți și lupta pentru anumite țeluri pe care le ai. Eu nu fac un câmp de luptă din această posibilă competiție între bărbați și femei. Eu sunt de părere că lumea avansează, noi cu ea și lucrurile se schimbă. În viața particulară e foarte greu, dar în domeniul în care profesez eu nu este problema de bază cu care mă confrunt.
