În inima satului Curciu, liniștea pare să păstreze ecoul unei lumi apuse. Aici, printre ziduri vechi și povești nespuse, comunicarea nu avea nevoie de internet, iar comunitatea funcționa după reguli simple, dar puternice.

Biserica Evanghelică din Curciu domină locul cu o istorie întinsă pe secole. 50 de ani a durat construirea ei, începută în 1425, pe vremea când purta hramul Sfântului Ioan Botezătorul și aparținea cultului catolic.

După reforma lui Martin Luther, a devenit evanghelică și a renunțat la numele unui sfânt protector, dar nu și la rolul său central în viața comunității.

Astăzi, poarta bisericii este deschisă de Dana Crișan, profesoară de limbă germană și engleză, care a devenit, de 12 ani, sufletul acestui loc. „Am și mașină de tuns iarba.

Vara, tot la trei săptămâni trebuie tăiată”, spune ea în timp ce descuie intrarea, asumându-și roluri care depășesc cu mult fișa postului.

Legătura ei cu satul și cu moștenirea săsească este una profundă. „Așa se învață cel mai repede, în stradă, cu ceilalți copii. Sunt româncă, însă știu săseasca la fel de bine ca orice sas. M-a ajutat să învăț mai ușor germana și engleza.”

Din copilărie, locul acesta i-a fost familiar, iar acum îl redă mai departe celor care îi trec pragul.

Pe aleea care duce spre biserică, trecutul pare încă viu. „Pe această alee de acces, tinerii îl așteptau pe preot: băieții pe o parte, fetele pe cealaltă. Preotul intra în biserică pe ușa din față, iar credincioșii pe alta, din lateralul bisericii.”

Portalul sculptat în piatră păstrează urmele unei alte epoci. „Inițial au existat și patru statui ale sfinților, însă au fost îndepărtate odată cu trecerea la cultul evanghelic.”

Pentru oamenii locului, chiar și soarele avea un sunet. „Avem un clopot turnat în 1536, care anunță răsăritul și apusul. În fiecare zi, clopotarul vine și trage acest clopot de două ori, dimineața și seara. Orele diferă în funcție de anotimp, după cum se trezește sau pleacă soarele la culcare.”

Alte două clopote completează povestea timpului. „Cel mare este mai vechi decât biserica; probabil a fost adus de altundeva, pe el fiind gravat anul 1310. Îl tragem când se apropie furtuna. Cel mic, din 1572, este pentru înmormântări, când se trage împreună cu cel mare. Este singurul prilej când bat două clopote.”

Dar poate cea mai emoționantă moștenire a sașilor din Curciu este felul în care comunicau. Organizată în patru vecinătăți, comunitatea avea propriul „sistem de mesagerie”. În lăzi vechi, păstrate până astăzi, se află plăcuțe din lemn care spuneau totul fără să scrie prea mult.

„Acesta era WhatsApp-ul sașilor de odinioară”, explică Dana Crișan, ținând în mână o plăcuță din 1877. „Timp de sute de ani, sașii au folosit aceste plăcuțe pentru a comunica între membrii comunității.

Sistemul era simplu și eficient: liderul mergea la un membru, îi transmitea mesajul pentru ceilalți, cum ar fi convocarea pentru coasă sau săparea unei fundații, și îi dădea plăcuța. Acesta o transmitea mai departe, împreună cu mesajul.

Astfel, mesajul și plăcuța ajungeau la toți membrii vecinătății și nimeni nu putea spune că nu a fost înștiințat sau să întrerupă firul comunicării.”

Biserica, restaurată începând cu 2010, impresionează și astăzi. „Predomină stilul gotic. Avem aceste trei minunate chei de boltă, pe ale căror rozete sunt reprezentate Fecioara Maria, Mântuitorul și simbolul pelicanului, pasărea care, potrivit legendei din spațiul germanic, și-a sacrificat viața pentru a-și salva puii.”

Sub straturi de var, timp de cinci secole, s-a ascuns o frescă impresionantă. „Este o frescă de mari dimensiuni care surprinde scene biblice importante, cum ar fi intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină sau Rugăciunea din grădina Ghetsimani.

Interesant este faptul că, în Cina cea de Taină, apare și săteanul care a plătit lucrarea, înfățișat îngenuncheat în fața lui Iisus. Includerea donatorului în frescă a fost felul în care i s-a mulțumit pentru generozitatea sa.”

Chiar și orga bisericii spune o poveste. „Aceasta era metoda prin care se transmitea aerul produs în burduf către orgă, pentru a putea cânta. O persoană stătea aici tot timpul cât se cânta și trebuia să acționeze această pedală pentru a produce aer.” Sunetul ei încă răsună, deși „Trebuie dusă la recondiționat”.

Astăzi, locul atrage turiști din întreaga lume. „Cei mai mulți turiști vin din Germania, însă am avut chiar și din Shanghai. Nu demult a fost un grup de patru arhitecte chinezoaice care au venit special pentru bisericile fortificate săsești și pentru Transfăgărășan. Am fost uimită să constat cât de multe știau despre țara noastră.”

Pentru Dana Crișan, amintirile sunt cele care dau sens acestui loc. „Am avut șansa să cresc între sași, să învăț ce înseamnă buna rânduială în familie și comunitate.

Îi admiram pentru dansurile de sub teiul înalt din curtea casei parohiale, pentru Carnaval sau Sărbătoarea coroanei. Se ajutau, nimeni nu rămânea pe dinafară. Îmi amintesc și de punguța de Anul Nou, cu dulciuri și fructe, pe care sașii o dăruiau copiilor din vecini, indiferent dacă erau sași sau români.”

Privind spre prezent, observația ei devine mai apăsătoare. „Primesc totul mult prea ușor, nu sunt lăsați să lupte pentru ceea ce își doresc. Ajung să fie demotivați, situație de care nu sunt doar ei vinovați.”

La finalul vizitei, cheia se învârte din nou în broască, iar liniștea revine. „Un loc fără o poveste este lipsit de suflet”, spune profesoara, înainte să plece pe strada pietruită a satului.

În Curciu, poveștile încă există. Doar patru sași mai trăiesc aici, dar spiritul unei comunități întregi continuă să respire prin oameni ca ea.

„Germana este o limbă a eternității, fiindcă tot timpul ai ceva de învățat.”

SURSĂ FOTO: Daniela Cimpean – Presedinta Consiliului Judetean Sibiu/Facebook

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007