Președintele Klaus Iohannis a promulgat, vineri, legea care prevede ca bacșișul să fie trecut pe nota de plată și pe bonul fiscal.
Legea reglementează bacşişul, stabilind că nivelul oferit va fi de maxim 15% din valoarea consumaţiei, va putea fi plătit pe card şi va fi impozitat.
Actul normativ prevede definirea bacşişului în vederea evidenţierii acestei sume pe bonul fiscal, cu scopul delimitării clare a acesteia de veniturile încasate de către operatorii economici pentru livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor direct către populaţie şi asigurării fiscalizării bacşişului.
Prin bacşiş se înţelege orice sumă de bani oferită în mod voluntar de client, în plus faţă de contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate de către operatorii economici care desfăşoară activităţi corespunzătoare codurilor CAEN: 5610 – „Restaurante”, 5630 – „Baruri şi alte activităţi de servire a băuturilor”.
Bacşişul nu poate fi asimilat, din punctul de vedere al TVA, unei livrări de bunuri sau unei prestări de servicii.
Pentru operatorii economici, bacşişul încasat de la clienţi se evidenţiază pe bonul fiscal, indiferent de modalitatea de încasare a acestuia.
Prin excepţie, pentru livrarea produselor la domiciliul clienţilor, operatorii economici nu au obligaţia de a evidenţia bacşişul pe bonul fiscal.
Ministerul Sănătăţii anunţă pe SICAP licitaţie pentru servicii de organizare a unei campanii de conştientizare asupra importanţei vaccinării, inclusiv în mediul audiovizual.
Valoarea totală estimată este de 6.524.510 lei, fiind vorba despre un program finanţat prin fonduri europene, în cadrul proiectului „Dezvoltarea şi introducerea de sisteme şi standarde în Ministerul Sănătăţii ce optimizează procesele decizionale privind activitatea de vaccinare în România – ROVAC”.
Licitaţia este împărţită în două loturi. Primul se referă la derularea unor campanii prin instrumente audiovizuale, precum şi la organizarea de reuniuni de informare şi educare – valoare estimată 6.224.510 lei. În vederea evaluării ofertelor, componenta financiară reprezintă 55%, numărul total propus pentru difuzarea spoturilor TV – 15%, numărul pentru difuzarea spoturilor radio – 10%, expertiza tehnică – 20%. Durata contractului va fi de 180 de zile.
Al doilea lot vizează servicii de realizare a unor seturi de obiecte promoţionale cu informaţii generale privind Strategia Naţională de Vaccinare – 300.000 de lei.
Șezătoarea clasei pregătitoare „B”, din cadrul Școlii Gimnaziale Regele Ferdinand Sibiu, a avut loc chiar în sala de clasă a elevilor, fostă sală de sport până anul acesta (când s-a construit noul corp de clădire, iar aceasta a devenit o clasă obișnuită pentru elevi). Serbarea s-a vrut una tradițională, o șezătoare din Mărginimea Sibiului. Cu sprijinul tuturor părinților, elevii au purtat costumele populare tradiționale, iar doamna profesor pentru învățământul primar Magdalena Pleșa i-a coordonat pe parcursul întregului moment artistic. Au fost spuse glume, ghicitori, povești cu tâlc, strigături, dar și jocurile și dansurile populare, precum Alunelul, Hațegana nu au lipsit de la gura sobei de odinioară. Doamna învățătoare a fost susținută de către părinții elevilor, ajutând la decorarea sălii de clasă cu cât mai multe și diverse obiecte tradiționale: de la preșuri țesute la război, pături de lână, ștergare, scaune autentice de lemn, nuci, porumb, tablouri si icoane etc. până la linguri de lemn sau căni și farfurii din ceramică pictate toate manual. Decorul a fost unul de vis, copiii au recitat, colindat și jucat fără nicio greșeală, iar acest lucru a emoționat.
În urma acestui moment artistic au curs poze pe pagina oficială a școlii (Facebook) de la părinții elevilor, dar și zeci de mesaje de felicitari!
Școala Gimnazială nr. 4 Sibiu oferă elevilor un mediu mai plăcut de învățare. În zilele călduroase, aceștia vor putea ține orele în aer liber.
Grădina școlii a fost amenajată ca spațiu de învățare experiențială, datorită elevilor, profesorilor și părinților care au dat dovadă că lucrurile se pot realiza și fără implicarea autorităților.
Proiectul a fost finanțat prin fondurile strânse de alergători și susținători prin intermediul Maratonului Internațional Sibiu 2022.
Prin Clasa din Grădina Școlii s-a realizat continuarea transformării celor 1.096 mp ai grădinii Școlii Gimnaziale nr. 4 într-o clasă în natură, unde cei 932 elevi vor beneficia de conexiunea cu natura, învățarea experiențială, participativă și senzorială.
Astfel, în urma maratonului, 182 de alergători și 316 susținători au strâns valoarea de 29.456 de lei, din care s-a amenajat grădina.
„Anul acesta a fost prima experiență, pe cei mari i-am atras mai greu. Majoritatea alergătorilor și susținătorilor au fost preșcolari și școlari”, ne spune Anca Rodean, profesor pentru învățământul preșcolar la Școala nr.4 Sibiu.
Ce s-a realizat
Clasa din Grădina Școlii este acum reamenajată. S-a recondiționat și achiziționat echipamente de joacă, a fost montat pavaj de cauciuc, au fost vopsite mesele și a fost construit un foișor care va înlocui sala de clasă.
Ce părere au școlarii
„Pentru mine experiența maratonului a fost mirifică. Nu toți copiii pot realiza ce am realizat eu și colegii mei. Mă bucur că am alergat pentru proiectul nostru, să putem desfășura orele în aer liber”, spune Tudor.
Care a fost cea mai mare provocare
„Provocarea a fost să îi mobilizăm pe părinți. Copiii sunt foarte activi și dornici să alerge, dar este nevoia de ajutorul părinților, atât financiar cât și pentru susținere. Dacă ne-am înscris noi profesoarele, școlarii ne-au luat modelul”, ne precizează Prof. Inv. Manuela Vrancea.
Întâlnirea cu Christiana Budică Mongol e una seducătoare, prin paradoxurile care o definesc, uimirile care te urmăresc pe tot parcursul discuției, și lumea fascinant de nuanțată, în tușe din cele mai surprinzătoare, care o locuiește. Nu cu mulți ani în urmă, a obținut prima centură mondială la kickboxing din istoria României.
Are la activ sute de meciuri și peste un milion de croșeuri de stânga, adjudecând ani la rând medalii și distincții dintre cele mai importante pentru România. A absolvit Facultatea de Teologie, secția Artă Sacră, și este pasionată de iconografie. Pictează icoane și, prin tot ceea ce face, împarte bucurie și emoție. E actrița în jurul căreia s-a realizat scurt metrajul ”Ter Chono, o poveste mongolă”, un film de un fulminant succes la festivalurile internaționale. S-a mutat undeva în împrejurimile Sibiului și, ca dar de Crăciun, ne-a oferit povestea ei. De credință, de emoție, de împlinire…
”Cred că e același Crăciun, de fapt, care ne trăiește”
Christiana, suntem în prag de Sărbătoare a Crăciunului. Ești o luptătoare, prin definiție. O femeie puternică, o sportivă care a pus la pământ, la modul cel mai propriu al cuvântului, mulțime de adversari. Tu chiar mai ai nevoie de Dumnezeu? Sau ce loc ocupă Dumnezeu în viața ta?
Dumnezeu e pe primul loc. Și Dumnezeu, de fapt, e și pretext, și context și text. Toată povestea e, în fond, în jurul lui Dumnezeu.
Când ai conștientizat asta?
La 3 ani, conștient. E un moment pe care mi-l aduc aminte perfect. Atunci mi s-a activat și conștiința. Și prezența. A fost destul de greu, pentru că nu puteam verbaliza ce simt, să înțeleg, și copilăria, din acest punct de vedere, a fost grea, presărată cu foarte multă melancolie și cu foarte multă empatie. Și dacă nu ar fi existat partea de pictură, probabil că m-ar fi dărâmat, pentru că nu știam cum să gestionez acea stare și, mai ales, nu știam cum să exprim ce trăiesc. La 3 ani, am văzut pentru prima dată ce înseamnă moartea. Cățelușul meu a fost călcat de căruța bunicului. Și am văzut, pur și simplu, cum a murit, în fața mea.
Unde se întâmpla?
La țară, în județul Ialomița. Și atunci cumva am făcut conexiunea că s-ar putea ca toată lumea să moară la un moment dat, inclusiv bunicii și părinții mei. Așa că în fiecare zi, într-un moment al zilei când nu mă vedea nimeni, fugeam pe deal (noi aveam grădina pe deal), unde era o vie, mă ascundeam în vie, după niște butași speciali, și plângeam. Plângeam până nu mai puteam să plâng. După care mă ștergeam la ochi și fugeam în curte, bucuroasă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Până într-o zi. Nu știu cât a durat perioada asta, pentru că mie mi se părea că a durat foarte mult. Până într-o zi, când la fel, urmându-mi ritualul, am fugit în vie, am început să plâng și, dintr-o dată, am simțit că, de fapt, noi toți suntem nemuritori. Mi-am șters lacrimile, am simțit o bucurie fără margini, îmi aduc aminte perfect cum am fugit în curte, mi-am luat în brațe părinții și bunicii și de atunci mă ține acest sentiment, de nemurire.
Ai asociat atunci acea stare cu Dumnezeu?
Nu. Dar apoi cred că a fost ceva inerent că am făcut asta. Pentru că aflasem despre povestea lui Hristos. De fapt, satul românesc m-a învățat ce înseamnă Biserica și toată tradiția. Pentru că familia mea nu era practicantă. Ei au devenit practicanți în momentul în care eu am devenit asumată.
Vii dintr-o familie, la rândul ei, de luptători.
Da, tatăl a fost sportiv. Și mama a fost sportivă. A făcut alt sport, popice, dar tot de performanță. Deci aveau în sânge această idee de performanță. Adică aveau o frică de Dumnezeu, sunt oameni buni din fire, dar nu aveau această idee. Pentru că au trăit într-un comunism care i-a depărtat de ideea de Dumnezeu, și, din păcate, nici bunicii nu au fost atașați de ideea de Biserică. Și atunci m-a salvat satul românesc. În ce sens? Toți copiii plecau dintr-o parte a satului, spre cealaltă, unde era biserica. Și plecau sute de copii, câți erau în sat. Eram foarte mulți în vremea aceea, în anii 90. Și când vedeam toți copiii că merg la biserică, între care erau și prietenii mei, ieșeam și eu repede, mă îmbrăcam frumos, că așa mă îmbrăcau părinții, și mergeam să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Bine, până la 7 ani, nu mă spovedeam. Știam că nu trebuie să mănâncăm și să bem și că după împărtășanie vom primi lucruri bune de mâncare. Și era o bucurie! Asociam Crăciunul și Paștele cu o mare bucurie. Făceam ceva împreună, mergeam la biserică, unde era miros de tămâie și de lumânări. M-a fermecat lucrul acesta și m-a ținut până la 18 ani, când am făcut asta pur și simplu ca pe o chestie de tradiție și ca un lait motiv să îmi meargă bine. Cu toată sinceritatea.
Mergeai cu colinda?
Mergeam cu colinda. Îmi plăcea foarte mult să colind și să primesc tot ce primeam. Pentru că fiind practic copil de oraș, mergeam la țară doar de sărbători și în vacanțe și cu mare regret mă întorceam la București. Nu îmi plăcea orașul, nu mi-a plăcut niciodată. Și când primeam la colindă nuci și covrigi, eram foarte bucuroasă, foarte recunoscătoare! Pe când copiii de la țară nu apreciau; le aruncau. Și mi se părea incredibil! Ei doareau să primească doar bani, să meragă să-și cumpere ce își doresc ei. Pentru mine avea cu totul altă semnificație Crăciunul. Semnificație care m-a hrănit în nebunia orașului. Mai ales în anii 90, mai ales în București.
Mai regăsești acel Crăciun al copilăriei?
Mi l-am recreat în propria familie. Prin tradiții, prin aceeași practică de a ne spovedi și de a ne împărtăși la fiecare Crăciun. Lipsește puțin acea lăsare totală în grija lui Dumnezeu, pentru că acum suntem adulți, dar cred că e același Crăciun, de fapt, care ne trăiește. Pentru că Sărbătoarea Crăciunului e despre Hristos.
Nu te-a încurcat niciodată Dumnezeu?
Ba da. M-a încurcat în sensul conflictului meu existențial. Dacă e bine și dacă e plăcut înaintea lui Dumnezeu ceea ce fac. Adică faptul că lupt. Pentru că în general foarte mulți oameni mi-au spus că nu e plăcut. Eu nu i-am întrebat, dar ei au ținut să îmi spună. Dar și mulți oameni cu har mi-au spus și mi-au arătat faptul că mulți luptători au fost și sunt sfinți. Și mulți dintre sfinții Bisericii au fost în armată la propriu, au avut aceste calități de luptă. Pentru că sunt niște calități. Nu oricine poate lupta. E un anumit talant primit.
Foto: Arhiva personală
”Un sport de luptă nu are definiția violenței”
Cum ai început să lupți?
Am vrut să fac un sport. La 9 ani am tot căutat un sport și ori a fost prea scump, cum a fost tenisul, ori nu am găsit un antrenor bun la volei, la hambal sau la alte jocuri (pentru că sunt jocuri) și atunci, când s-a deschis sala de arte marțiale și am văzut o altă stare, o disciplină, o rigoare, am știut că acesta e sportul pe care îl voi practica. Nu am stricat nimic niciodată, nu am făcut mizerie niciodată. Mama, la un moment dat, îmi aduc aminte, nu știu de ce s-a supărat pe mine, chiar nu știu, nu avea niciun motiv, și drept pedeapsă m-a trimis la joacă cu copiii în fața blocului. Pentru că știa că nu-mi place. Și atunci m-a pedepsit să fac ceva ce ea știa că nu îmi place. Și m-am întors după 10 minute, pentru că, evident, am pocnit pe cineva, pentru că a vorbit urât, mie nu îmi plăcea, eram un fel de justițiar și am făcut acest gest și m-am întors acasă.
Cum ai ajuns la pictură?
Întâi am fost la pictură. De fapt, am vrut să fac vioară. Dar eram un copil cu spatele foarte lat. Prevestea ce avea să se întâmple. Și atunci, vioara care s-ar fi potrivit pentru anvergura umăr-palmă era prea mare și prea grea ca eu să o pot ține la vârsta de 7 ani. Și am tot așteptat să vină o vioară să mi se potrivească. Suficient de ușoară să pot să o țin, dar și suficient de lungă și mare încât să pot să cânt la ea. Nu s-a întâmplat. Și tot ne chemau la școala aceea, săptămânal, să așteptăm vioara. Și vioara nu mai venea. Tot stând pe hol, se deschidea ușa de la atelier. Îmi aduc și acum aminte de o senzație olfactivă foarte puternică, pentru că în momentul în care se deschidea ușa, mirosea a vopsea, a tempera și a culori și mă îmbăta mirosul, pur și simplu. Eu oricum pictam cu mama de foarte mică acasă, aveam talent spre asta. Și tot așteptând vioara, și tot așteptând vioara, la un moment dat, chiar ultima oară când am fost, profesorul ne-a spus: ”Doamnă, nu avem nicio vioară. Nu mai veniți”. Și atunci i-am spus mamei mele: ”Mami, hai la pictură”. Și așa m-am înscris, la 7 ani, la pictură. Prima pictură pe care am făcut-o, și pe care o și am, e o natură statică. Iar ce a ieșit atunci ca pictură, dacă nu m-ar fi văzut cineva pictând-o, nimeni nu ar fi putut să creadă că e făcută de mine. Cu o vibrație foarte puternică, cu niște culori roșu foarte pasional, foarte puternic. Profesorul meu când a văzut-o, s-a șocat, pentru că și-a dat seama că ceva nu se leagă. Adică cum eram și ce a ieșit din mine. Și atunci și-a dat seama că există ceva mai mult acolo. Și stătea de vorbă cu mine și în funcție de ce pictam și de ce culori foloseam, știa pe unde sunt. Și reușea, pur și simplu, să mă scoată din melancolie, din stările de tristețe… Pentru că vedeam tot în jur și înțelegeam tot. Și vedeam supărările, neajunsurile. Pentru că nu fac parte dintr-o familie bogată. Au fost posibilități destul de limitate, doar că părinții mei întotdeauna m-au susținut în tot ce am visat: ”Sigur, poți să faci orice!” De fapt, așa m-au și crescut: ”Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și poți să faci orice!” Asta mi-au spus de când mă știu. Și ce puteau să îmi dea mai mult? Și palate dacă îmi dădeau și nu aveam asta, era degeaba.
Foto: Arhiva personală
Apoi am căutat să fac un sport. Pentru a face ceva fizic. Deoarece la școală nu era suficient, făceam doar o oră pe săptămână. Simțeam nevoia de mai mult, mai ales că părinții mei făceau antrenament în fiecare zi. Mama făcea antrenament de condiție fizică, abdomene, mereu o vedeam făcând asta. Tata se trezea dimineața, făcea, și acum face, 50 de flotări, apoi făcea box cu umbra, făcea lovituri de picioare și așa am crescut, văzându-i făcând antrenamente zilnic. Și normal că am vrut și eu! Făceam și eu cu ei prin casă, dar îmi trebuia ceva mai mult. Tot am căutat, nu am găsit nimic și apoi, o colegă din atelierul de pictură, mi-a spus că tatăl ei este sensei. Iar sala era tot acolo, jos, la parter. Deci acolo se întâmplau toate. Și așa am început artele marțiale. În momentul în care am decis că asta e cariera pe care vreau să o urmez, lăsând visul de a deveni medic deoparte, au început conflictele existențiale. O dată cu asumarea și revelarea lui Hristos. La 18 ani am știut că Hristos e, cu adevărat! Pentru că am avut multe întrebări. De pildă, mie nu îmi plăceau icoanele. Estetic. Pentru că pictam foarte mult, am absolvit școala de pictură în clasele I-VIII, apoi am fost la Școala Populară de Arte București, pe lângă liceu și aveam cunoștințe de pictură, devenisem un artist plastic, aveam o estetică proprie, dar mie nu îmi plăceau icoanele! E așa, un paradox. Nici nu am mai spus asta până acum.
Ironia lui Dumnezeu…
Exact! Și nu e vorba că nu îmi plăcea un anumit stil de icoană, ci pur și simplu! Nu îmi plăceau! Nu aveam nicio atracție către icoane. Mă rugam la icoane, dar nu avea nicio legătură cu partea estetică. Aveam icoane în casă, sumare, puține, mă închinam la ele, evident, dar nu îmi plăceau. Ca forme de exprimare artistică, mi se păreau niște picturi urâte. Foarte interesant și deloc întâmplător, în atelierul de pictură unde am crescut, eram două fete pe care le chema Cristiana. Eu, mai mică de vârstă, și Cristiana, mai mare. După ani am aflat că singurii oameni din atelier care au făcut pictură iconografică, am fost noi două. Ea pictează biserici și eu m-am specializat pe iconografie.
Foto: Arhiva personală
Cum te-ai convertit la icoană, până la urmă, ca formă de exprimare artistică?
De fapt, în momentul revelației, mi s-a întors ochiul, pur și simplu. Mi s-a dat de pe ochi o estetică pe care mi-o formasem ca pictor laic și în momentul în care m-am dus în clasa a XII-a, am renunțat la ideea de medicină, mergeam la toate olimpiadele de medicină, am dat BAC-ul la filosofie, și am fost la olimpiadă, aici m-a supervizat profesoara de religie, pe care nu o suportam, și ea știe asta, pentru că o iubesc. Nu o suportam pentru că la prima oră cu dumneaei, nu știu ce ne-a spus și eu am vrut să o întreb ceva. Și în clasicul stil al unui sportiv care face performanță înaltă și care are un pic mai mult, să îi zicem, tupeu, mai multă îndrăzneală (pentru că te duci să performezi în fața a zeci de mii de oameni și dacă ești rușinos, nu ai cum să reușești), atunci pe stilul acesta, practic am cam întrerupt-o în timp ce vorbea și am întrebat-o ce am vrut eu să știu. Ea m-a ignorat total. Și din momentul acela i-am dat reject, nu m-am mai dus la ora de religie, mi-am permis să fac asta. Deși am absolvit un liceu de elită din București, Colegiul Național Iulia Hașdeu, mai făceam ghidușii. Și la olimpiada de filsosofie, dumneaei a fost supraveghetor. Știa că are clasa mea, dar nu mă știa pe mine, pentru că am fost doar o dată la cursuri. Și atunci, văzându-mă la filosofie, (aveam un subiect ceva de la Fericitul Augustin), văzând că scriu de zor acolo, pe subiect, mi-a zis: ”Vrei să vii duminica viitoare la olimpiada de religie?” Zic: ”Bine…” ”Sunt câteva capitole de învățat.” Mie îmi plăceau oricum provocările acestea intelectuale. Și oricum, dacă mergeam la olimpiadă, nu mai trebuia să merg la religie. Așa îmi dădea 10 și scăpam de orele cu dumneaei. Am fost la olimpiadă, m-am calificat în etapa finală, am luat premiul, m-am împrietenit cu profa de religie, evident, căreia i-am arătat apoi ce pictez. Dumneaei zice: ”Trebuie să te duci să faci un curs de icoane”. Mie nu-mi plăceau icoanele. Zic: ”Doamnă, mie nu-mi plac icoanele”. ”Vai! Cum să nu îți placă icoanele?!” ”Și chiar dacă aș vrea, nu aș putea.” Eu atunci voiam să plec în Japonia, făceam meditație la japoneză, la matematică, aveam examene de dat și nu mai aveam bani să plătesc și un curs de iconografie. Și nici nu mă interesa. Zice: ”Uite, hai că îți plătesc eu!”. Ok, m-am dus de două ori, mi-a dat bani pentru două ședințe, și apoi profa a dispărut. Nu știu ce s-a întâmplat. Pur și simplu, nu a mai venit nici la școală, nu mai dădeam de dumneaei și nu m-am mai dus la cursul de icoane. Mă sună profa de la icoane: ”Unde ești? De ce nu ai mai venit?” I-am spus adevărul. ”Hai, lasă, vino, că găsim noi o soluție.” Soluția a fost să mă învețe în timp real. Ea avea comenzi, și nu putea să le onoreze pe toate, pentru că nu făcea față, și atunci eu, în timp ce pictam, ea mă învăța tehnica iconografică, și ce ieșea, ea le vindea. Și așa am învățat să pictez icoane. Ideea e că, înțelegând ce înseamnă icoana, mi s-a schimbat perspectiva asupra imaginii. Și din ceva ce nu-mi plăcea, pur și simplu, din toată ființa respingeam, am înțeles că, de fapt, e teologie. Și că icoana, mai mult decât a fi o estetică, este teologie. Și dacă nu o știi, nu ai cum să o înțelegi și să îți placă estetic o icoană. Și asta am înțeles mergând la cursurile de icoană. Cumva toate sunt legate și conectate. Primul lucru pe care l-am pictat în atelier, la 7 ani, a fost o icoană cu Mântuitorul, făcută din ochi, care e incredibil de precisă. Inclusiv mâna care binecuvântează. Pentru un copil de 7 ani, e surprins grafic excelent. O am, o păstrez. Apoi, toată școala generală, am reprodus pe o sticlă, pentru că nu aveam decât o bucată de sticlă, o icoană cu Învierea Mântuitorului, pe care o făceam, o terminam, o spălam, și o făceam iar. E incredibil cum m-au urmărit anumite lucruri. Și apoi finalul, când am încercat să fac o icoană cu Sf. Nicolae, să o reproduc. Puteam reproduce orice. Am fost pasionată, de pildă, să reproduc Van Gogh. Reproduceam într-un mare fel. Puteam să reproduc orice vedeam. Mai puțin o icoană. Pentru că nu am putut să pictez o icoană și atunci ce nu știi să faci, nu îți mai place. Nu înțelegi matematica, nu îți place matematica. De fapt, nu o înțelegi, de aceea nu îți place! În momentul în care am înțeles despre ce e vorba și că, de fapt, icoana rescrie toate legile picturale normale, am înțeles că e vorba despre altceva. Și atunci am putut să și piectez icoane și să înceapă să îmi placă icoanele. Și nu doar atât.
Foto: Arhiva personală
Nu ai avut niciodată senzația că ceea ce faci tu, atitudinea și condiția ta de luptătoare, nu e prea compatibilă cu creștinismul?
Nu. Paradoxal, nu! Toată lumea îmi spunea că nu e ok, că nu se pupă, că nu se potrivește, că nu e bine, iar mie mi s-a părut întotdeauna că sunt extraordinar de complementare și că sunt din același loc. Pentru că niciodată nu am atașat sentimente negative în ideea de luptă. Și aici e o chestie de explicare. În sensul că noi știm despre orice formă de contact fizic violent că e o formă ce nu ar trebui aprobată. Ori că e în război, ori că e pe stradă, ori că e în casă, definiția acestui mod de a fi e negativă. Pentru că e definită în stare de război, ca violență pe stradă sau ca violență domestică. Și e normal că e o chestie rea. În momentul în care faci asta într-un altfel de cadru, definiția se schimbă. Dar pentru că oamenii nu au definiția aceasta, pun pe aceeași activitate sintagma abuzului. Și nu e așa! Sunt două lucruri separate! Total separate! Un sport de luptă are o altă definiție. Nu are definiția violenței.
Reguli stricte, cadru dat…
Eu probabil că am dat un milion de directe de stânga, până acum, în 20 de ani. În momentul în care faci un lucru repetitiv, de atâtea ori, și în care de un milion de ori trimiți o directă, un pumn înspre cel din fața ta, devine o chestie total impersonală. Și, deci, lipsită total de sentiment. E ca și cum muți un pion pe tabla de șah. Nu ești atașat emoțional nici de pion, nici de tabla de șah.
Asta e bine, e rău?
E neutru. Și e foarte interesant, pentru că, totodată, e o relație metafizică între doi oameni care luptă. În ce sens? Pe stradă, definiția luptei e o chestie dură. E vorba despre cel care abuzează și victima. În context de sport de luptă, efectul e altul. Adică dacă pierd un meci de luptă, nu mă doare doar ego-ul. Dacă pierd un joc de tenis, mă doare doar ego-ul, atât. Dar când pierd, și după ce câștig un meci de luptă, ceva mă doare. Și în general, să știi că cea mai dezumflată din punct de vedere și al ego-ului, și al sinelui, a fost când am câștigat. Pentru că, în general, într-un sport de contact, când câștigi trebuie să îi provoci o daună celuilalt. Și tu când îl vezi pe celălalt că are daune, te bucuri de reușita ta, dar niciodată total, cel puțin eu, pentru că am ținut cont că pe celălalt îl doare. Dar și pe mine mă durea. Și atunci cumva victoria întotdeuna m-a smerit, din punctul acesta de vedere. Pentru că știam că am o responsabilitate și față de adversarul meu, care, de fapt, în timpul meciului mi-a devenit partener. Pentru că dacă omul acela nu și-ar fi însușit munca și nu ar fi fost prezent în fața mea, capabil și apt, ca eu să mă arăt, era degeaba. Și atunci ego-ul nu s-a umflat până la capăt niciodată. Și e extraordinar că e așa.
Foto: Arhiva personală
Care e titlul la care ții cel mai mult?
E momentul, și singurul moment, când nu L-am mai simțit pe Dumnezeu. Cu o seară înainte de primul meu titlu profesionist, care e și singurul din istoria României, așa, ca o mică laudă, în sensul că e ceva cu adevărat mare… S-a întâmplat în 2015, la Millano. Cu o seară înainte de meci, am făcut cântarul, a fost un eveniment destul de greu, în sensul că nu mi-am făcut categoria; corpul meu a refuzat să mai dea jos ultimele sute de grame. Pur și simplu! Eram nemâncată, nebăută de săptămâni. În momentul acela nu L-am mai simțit pe Dumnezeu. De la 3 ani, de când mi s-a activat conștiința, până la 25 de ani, cu o seară înainte de cel mai important moment al vieții mele, nu am mai trăit acest sentiment. Sportul acesta, în momentul în care mi l-am ales ca și carieră, a fost totul. Pentru că îți influențează la ce oră te culci, la ce oră te trezești, ce mănânci, ce faci, cu cine te vezi, cum te influențează oamenii cu care te vezi în ceea ce faci. Ești sută la sută ceea ce faci! Și atunci, în cel mai important moment al vieții mele de până atunci, cu o seară înainte de cel mai important moment din cariera mea, Dumnezeu m-a părăsit. Nu L-am mai simțit! Și aceasta a fost cumva și ca o zonă a judecății mele față de atei. Nu puteam să înțeleg cum e să fii ateu. Pentru că da, fusesem și eu în zona agnostică, de căutări, de întrebări, de filosofii orientale. Înțelegeam căutarea. Nu puteam înțelege însă cum să negi. Cum să nu simți? Ești nesimțit? Nu ai cum să nu simți! Dacă ești viu, trebuie să Îl simți pe Dumnezeu într-o formă sau alta! Și în momentul acela, cu o seară înainte de cel mai important meci, nu L-am mai simțit pe Dumnezeu! M-am simțit ca un frigider. Un frigider din acela dintr-o cameră frigorifică, unde se depozitează cărnuri. Și atunci am zis: ”Doamne, dacă așa se simt ateii… Doamne, e groaznic!” Deci tot cu Dumnezeu vorbeam, din reflex. Pentru că tu dacă asta simți, asta ești. A fost prima dată, și singura, când m-am luat de gât cu Dumnezeu. Și aceasta e o mărturisire așa, foarte intimă. Și I-am spus: ”Dacă acum, acesta e momentul în care vrei să mă testezi, să îmi testezi credința, cu o seară înainte de cea mai importantă zi din viața mea, atunci foarte bine! Să pierd mâine, să mă fac de râs, să nu îmi ating obiectivul pentru care muncesc de la 9 ani, dar eu tot am să cred în Tine! Chiar dacă Tu m-ai părăsit acum”. M-am dus la somn, am vrut să îmi strâng pumnii, am simțit că nu am nicio putere să fac asta, și am adormit. Nesimțindu-L pe Dumnezeu. A doua zi dimineață m-am trezit și primul gând, L-am simțit din nou, am strâns pumnii, aveam forță în pumni, și am simțit că am să câștig! Deși pe hârtie nu aveam nicio șansă . Toate pronosticurile de la casele de pariuri spuneau că meciul e făcut ca tipa aceea să câștige. În momentul în care am intrat în ring, pur și simplu fata aceea nu știut ce s-a întâmplat cu ea. Și era o mare campioană. Și cum mereu am spus că Dumnezeu când dă, dă ca un boier, așa afost. Meciul pentru care eu m-am dus la Millano era pentru un titlu de categorie B, adică nu era top mondial. Era a doua categorie cea mai bună din lume, iar luptătoarea aceasta era de categorie A, și era cea mai bună la momentul acela din lume, la cel mai înalt nivel. Și ea, pentru că știa că va câștiga, și-a pus la bătaie și centura ei de categorie A. Cea mai tare centură din lume la acel moment. Știind că o va câștiga. Pentru că așa se face de obicei. Știind că ești foarte titrat, ai văzut și la box, cum vine cu toate centurile în ring. Le pune pe toate la bătaie. Și am câștigat. Într-un fel în care am fost atât de lucidă, că în momentul în care am lovit-o prima dată, avea ochii verzi și când a simțit primul impact, am văzut cum i s-a dilatat pupila. Atât de lucidă am fost! Și după meci, ea i-a spus antrenorului meu, pentru că ei au ieșit la after party, eu nu mergeam niciodată: ”Nu am fost niciodată lovită atât de tare”. Și ea era în categoria A. Și e în continuare. Doar Dumnezeu a făcut asta. Practic, m-am întors în țară nu cu un titlu de categorie B, ci cu două titluri, dintre care unul cel mai bun din lume. Asta e doar de la Dumnezeu. Mai ales că am plecat întotdeauna doar cu șansa a doua sau cu nicio șansă.
Foto: Arhiva personală
Premiu pentru cea mai bună actriță
Spune-mi câteva cuvinte despre filmul tău, ”Ter Chono, o poveste mongolă”.
Filmul este un vis pe care l-am avut și eu, și Octav, soțul meu, paralel. Și acum, aproape 10 ani, când ne-am întâlnit, am făcut așa, un borderou pus unul peste altul și s-au nimerit vise comune. A fost, sincer, o nebunie, a fost un miracol zilnic, pentru că am făcut acest film la altitudine foarte înaltă, pentru că e un film istoric de secol XIII, și nu avea voie să se vadă fire pe sus, și atunci am mers în munții Cozia, la altitudine, ca să nu se vadă nimic, cu o logistică ieșită din comun, un frig maxim, în martie, -10 grade. Am filmat multe nopți, pentru că așa era scenariul, am avut copii pe set, ceea ce a fost foarte riscant, am avut animale, adică o herghelie de cai, pentru că eram o hoardă mongolă care avea cai. Pentru prima dată în istoria României s-a filmat cu un șoim de stepă, pe care îl cheamă Atar. Și e extraordinar că Atar înseamnă fulger, iar calul pe care eu am învățat și să călăresc și pe care l-am avut în film era Fulger, în română. A fost așa, o simbioză, de regn animal, totală. Și am reușit să facem, eu zic, imposibilul. Adică cu resurse minime, deși maxime pentru plaja românească, minime pentru plaja internațională, se vede spectaculos. Și nu o spunem noi, o spun niște oameni care nu ne cunosc, care au văzut doar produsul final, drept pentru care în SUA, în Pensylvania, am câștigat titlul pentru cel mai bun scurt metraj. Și acum, de curând, asta e chiar prima oară când o spun în presă, am câștigat în India premiul pentru cea mai bună actriță. Și ce mi se pare mie extraordinar e faptul că filmul spune o poveste de credință.
Sibienii pasionați de schi pot să practice la Păltiniș acest sport și în perioada Sărbătorilor de iarnă.
Dacă doriți să vedeți zăpadă de Crăciun sau să mergeți la schi o puteți face în Păltiniș. Deși prognoza meteo anunță ploi și temperaturi pozitive pentru zilele următoare, aici aveți șansa să găsiți zăpadă.
La Arena Platoș, datorită în principal tunurilor de zăpadă, se va putea schia în perioada vacanței. În prezent, este suficientă zăpadă pentru a se putea schia pe pârtiile A, D, E și B2. Încă nu se știe dacă va fi accesibilă și pârtia B1, poate dacă va ninge zilele acestea.
De asemenea, sunt deschise pârtia pentru începători din spatele cabanei ULBS precum și ambele pârtii ale școlilor de schi.
Programul de funcționare zilele acestea:
Luni-Duminică: 09:00 – 21:00
Excepții:
24.12: 09:00-16:00
31.12: 09:00-21:00
22:00-04:00
01.01: 11:00-21:00
08.01: 09:00-17:00
Pe pârtia Oncești, stratul de zăpadă naturală nu permite momentan schiatul. Camera web de la Telescaun Păltiniș arată puțină zăpadă la această oră.
Serviciul Român de Informații (SRI) a declasificat dosarul intern al Revoluției din 1989.
La propunerea directorului SRI, a fost declasificat dosarul aferent implicării cadrelor Departamentului Securității Statului (DSS) în evenimentele din 1989, se menționează în comunicatul de presă.
Dosarul declasificat a făcut parte din investigațiile Comisiei “Decembrie 1989”, instituită în anul 1991 la nivelul Senatului României cu scopul de a cerceta evenimentele din Bucureşti şi din ţară din perioada 1- 31 decembrie 1989.
Declasificarea dosarului face parte din proiectul anunţat anterior de conducerea SRI de a aduce la lumină întregul set de documente cu privire la evenimentele din 1989, cu scopul de a oferi cercetătorilor şi istoricilor instrumente de cunoaştere asupra perioadei în cauză.
„Din păcate, sute de familii încă așteaptă răspunsuri, sute de victime încă își așteaptă liniștea, iar milioane de români încă așteaptă acest adevăr pentru a închide o dată pentru totdeauna unul din capitolele cele mai criminale ale comunismului românesc.
Adevărul nu are un început sau un final. Tot așa cum el nu aparține cuiva anume. Noi toți, însă, suntem responsabili pentru rezultatul lui deplin, iar acela va fi istorie. Avem, astfel, obligația de a-l căuta continuu, cu toată energia.
Astăzi, SRI face încă un pas pentru a sprijini sau pentru a impulsiona acest demers național.
Am desecretizat și publicat pe site-ul SRI toate documentele pe care instituția noastră le mai avea în păstrare cu privire la Revoluția din 1989.
Sper că prin acest demers orice frântură suplimentară de informație adusă la lumină va putea contribui la scrierea istoriei. Un semn că statul român trebuie să se scuture și să condamne cu adevărat, în sens juridic deplin, comunismul. Și nu doar comunismul, pentru că și fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989. Acel aparat represiv al statului român de atunci este condamnabil pentru că avea ca prioritate apărarea Partidului Comunist și a conducătorilor săi, nu era un serviciu de informații dedicat apărării cetățenilor.
Eroii pe care îi comemorăm astăzi, 22 decembrie, merită adevărul. Pentru că ei nu au luptat pentru idei abstracte sau pentru diferitele linii politice”, a transmis directorul Serviciului Român de Informații, Eduard Raul Hellvig.
Pe Evelin Peresh am cunoscut-o la un fost loc de muncă. Nu am realizat imediat că nu ar fi fost româncă de origine. Astăzi, a ales să ducă cadouri de Crăciun copiilor și tinerelor mame adolescente din Complexul de servicii ”Prichindelul” din Sibiu.
Evelin are 24 de ani și s-a născut în localitatea Berehovo, regiunea Zakarpatia din Ucraina, foarte aproape de granița cu Ungaria. Mama este ucraineancă, tatăl este maghiar. Tatăl a învățat-o limba maghiară, mama și bunicul matern au învățat-o rusa. Vorbește rusă, ucraineană, maghiară, engleză și acum, limba română.
Părinții ei au divorțat chiar atunci când intrase la facultatea de psihologie. Își aduce aminte de anii aceia: ”după ce s-au despărțit părinții am plecat într-un loc unde nu aveam nimic. Mama a spus că nu avem de ales și trebuie să lucrez și eu, unde lucra și ea, în domeniul marochinăriei. Am lăsat facultatea. Nu mi-a plăcut, câștigam 60 de euro pe lună. Am plecat în Cehia ca să îmi ajut familia. Înainte de asta nu îmi trecuse prin cap: mulțumesc că am apă caldă sau că am o cameră frumoasă!”
Soțul ei este sibian dar s-au cunoscut în Cehia, lucrau amândoi într-o fabrică de acolo. Acum patru ani a venit prima oară în România, în vizită primele dăți, iar de trei ani este căsătorită și locuiește aici.
”Știu că o pungă de Crăciun nu poate înlocui iubirea pe care o primim de la mamă sau de la familia noastră.”
Am discutat prima oară în preajma zilei de 1 decembrie, pentru a vedea cum se simte Ziua Națională a României de către cineva care nu este român de origine. Atunci mi-a vorbit despre planul ei de a face ceva pentru copiii dintr-un centru de plasament, de a le duce cadouri de Crăciun.
”În ultima perioadă am simțit nevoia să fac ceva pentru copiii din România. Eu dacă am o zi grea la serviciu sau în altă parte, pot să o sun pe mama sau pe soțul meu, am oameni care să mă asculte, să mă sprijine. Ei nu au. Nici nu pot să îmi imaginez cum este lucrul acesta. Știu că o pungă de Crăciun nu poate înlocui iubirea pe care o primim de la mamă sau de la familia noastră. Dar, să poți vedea bucuria aceea, e mare lucru. Sper să se bucure.”, spune tânăra ucraineancă.
Evelin a ales să ducă cadouri de Crăciun celor din Complexul de servicii ”Prichindelul” din Sibiu. Mare parte din ajutorul financiar l-a avut de la colegii de serviciu, din fabrica de marochinărie unde lucrează în Sibiu: ”De unde lucrez eu au ajutat toate colegele, toată lumea, nici nu m-am așteptat, chiar dacă sunt dintre ei oameni necăjiți. Au mai contribuit soțul meu și colegii lui, familia mea.”
Pe lângă pungile cu dulciuri de Crăciun Evelin și soțul ei au cumpărat alimente de bază și produse de igienă pentru copii, din ce li s-a spus că ar fi necesar de către personalul Complexului de servicii. A comandat și pizza, pe care au mâncat-o împreună ”să simtă și ei că e sărbătoare. Asta a fost rostul, să stau acolo, să mă pot juca cu ei, să vorbim, să ne cunoaștem. Vreau să merg și cu alte ocazii.”.
Extractul de merișor adăugat în rujul de buze poate avea efecte antimicrobiene atunci când se întâlnesc cu viruși, bacterii și ciuperci.
Cele mai multe produse cosmetice conțin substanțe chimice dăunătare. Un studiu recent a demonstrat că rujul este unul dintre multele produse care conțin substanțe chimice care perturbă sistemul endocrin. Acestea pot declanșa modificări ale funcției hormonale și chiar pot duce la apariția cancerului de sân.
De asemenea, cercetătorii au raportat că formulele de ruj care încorporează agenți de colorare naturali, cum ar fi fructul dragonului roșu, vor avea în continuare o culoare roșie vibrantă, dar și beneficii antimicrobiene.
În plus, extractul de merișor, în mod specific, a demonstrat capacitatea de a dezactiva microbii dăunători, potrivit Studyfinds.
Ángel Serrano-Aroca, profesor de biomateriale și bioinginerie, împreună cu echipa au dorit să exploreze în continuare utilizarea extractului de afine pentru a crea o nuanță de ruj roșu intens, reușind în același timp să facă produsul final protector împotriva microbilor dăunători.
Pentru a face acest lucru, echipa a amestecat extractul de merișor într-o bază de cremă de ruj alcătuită din unt de shea, vitamina E, provitamina B5, ulei de babassu și ulei de avocado.
Ei au adăugat amestecul la culturi cu diferiți viruși, bacterii și o specie de ciuperci. Ambele variante de virusuri au fost rapid dezactivate.
Începând de azi, joi, 22 decembrie, cel mai nou Hotel de Gheaţă de la Bâlea Lac îşi deschide porțile.
„Europa” (tema din acest sezon a ineditului hotel) are, pentru moment, 10 camere, fiecare dintre acestea purtând numele unei mari capitale europene. Londra, Amsterdam, Lisabona, Dublin, Bucureşti, Paris, Roma, Atena, Bertlin şi Madrid sunt pregătite pentru a găzdui primii oaspeţi, iar restaurantul şi barul din interiorul hotelului, au oferte de meniuri speciale şi promit vizitatorilor servicii şi produse de calitate, astfel încât experienţa trăită aici, în cel mai neobişnuit hotel din partea de sud-est a Europei, să fie cu adevărat unică, memorabilă.
Responsabilii Proiectului de Marketing Turistic „Hotel of Ice Bâlea Lac” oferă asigurări că noul Hotel de Gheaţă aduce un plus de spectaculozitate şi stil, atât în ceea ce priveşte forma exterioară, dar şi atunci când vine vorba de amenajările, decorul şi dotările din interior.
Majoritatea turiștilor vin din Marea Britanie
Primii turişti ce îşi vor petrece noaptea la „Europa” – Hotelul de Gheaţă” sunt clienţi ai companiei de turism britanice care colaborează de foarte mulţi ani cu „Hotel of Ice Bâlea Lac”.
De altfel, asemeni sezoanelor anterioare, se preconizează că, şi în această iarnă, marea majoritate a oaspeţilor care se vor caza în ineditul hotel vine din Marea Britanie.
Inaugurarea hotelului, în ianuarie
Inaugurarea oficială a Hotelului de Gheaţă este programată pentru luna ianuarie 2023, după ce va fi ridicată şi Biserica de Gheaţă. Cel de-al şaisprezecelea Hotel de Gheaţă de la Bâlea Lac a fost ridicat în mai bine de o lună de zile, echipa de muncitori edificând obiectivul în condiţii meteorologice dificile, chiar şi pe timp de noapte. Nu au lipsit nici emoţiile, constructorii fiind mereu în căutarea de soluţii cât mai potrivite pentru a învinge capriciile vremii şi pentru a putea continua munca în condiţii bune.
La realizarea acestei construcţii s-au folosit zăpada adunată din căldarea lacului Bâlea, „mortarul” compus din zăpadă şi apă, precum şi cărămizile de gheaţă tăiate din calota lacului glaciar. De asemenea, decorul şi „mobilierul” interior (paturi, noptiere, fotolii, mese şi scaune etc) sunt realizare din gheaţă.
Accesul spre hotel, doar cu telecabina
Fiecare cameră a Hotelului de Gheaţă are intrare separată iar uşa este reprezentată de o draperie izotermă. Pentru a nu simţi frigul, cei ce se vor caza aici vor dormi pe saltele clasice, aşezate pe paturile de gheaţă şi se vor încălzi în saci de dormit speciali sau cu ajutorul păturilor şi blănurilor de oaie. Temperatura din interiorul Hotelului de Gheaţă este între -1 şi 2 grade Celsius. Cei ce doresc să vină la Bâlea Lac pentru a vizita Hotelul de Gheaţă, trebuie să ştie că, de la Bâlea Cascadă, singura modalitate de acces disponibilă în sezonul rece este cu ajutorul telecabinei.
Sâmbătă 24 decembrie, duminică 25 decembrie și luni 26 decembrie 2022, în perioada sărbătoririi Crăciunului, se vor institui restricții de circulație pentru anumite categorii de vehicule, informează CNAIR. Restricțiile se referă la DN 7, între Pitești – Râmnicu Vâlcea – Veștem.
Astfel, circulaţia vehiculelor rutiere cu masa totală maximă autorizată mai mare de 7,5 tone, altele decât cele destinate exclusiv transportului de persoane, este interzisă în zilele de sâmbătă 24 decembrie, duminică 25 decembrie și luni 26 decembrie (prima și a doua zi de Crăciun și ziua premergătoare).
Zilele și intervalele orare în care se aplică aceste restricții sunt următoarele:
Sâmbătă, 24 decembrie, între orele: 18-22.
Duminică, 25 decembrie, între orele: 06-22.
Luni, 26 decembrie, între orele: 06-22.
CNAIR atenționează că încălcarea prevederilor Ordinului MT-MAI nr. 1249-132/2018, prin care se instituie aceste restricții de circulație, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă.
Întâlnirea din acest an a Cetelor de Juni din Mărginimea Sibiului, va avea loc în a patra zi de Crăciun, miercuri 28 decembrie 2022, începând cu orele 12.00, în Piața Junilor din Săliște, anunță Primăria Săliște.
Pe 28 decembrie a devenit o tradiție să aibă loc la Sălişte „Întâlnirea Cetelor de Juni din Mărginimea Sibiului”. Juni şi junese din Mărginime și de peste munți, îmbrăcaţi în costume tradiţionale cu migală ţesute şi special pregătite pentru această zi de sărbătoare, se întâlnesc la Sălişte în paşi de dans şi acorduri de cântec popular. Peste 12 cete de juni din Săliște, Orlat, Tilișca, Gura Râului, Galeșul de Argeș, Vaideeni, Sadu, Râul Sadului, Miercurea Sibiului, Rășinari, Apoldu de Jos, Jina vor prezenta o adevărată sărbătoare a bucuriei, un deosebit spectacol al portului popular atât de diversificat.
Acțiunea este organizată de Primăria Orașului Săliște și cofinanțată de Consiliul Județean Sibiu prin intermediul Programului Agenda culturală și pentru dezvoltarea comunității 2022.
,,Cu mare bucurie lansez invitația către toți iubitorii și păstrătorii tradițiilor noastre strămoșești, să ni se alăture în 28 decembrie, la Săliște, în hora Unirii, la Întâlnirea Cetelor de Juni din Mărginimea Sibiului, ca să simțim împreună ce înseamnă atât de frumosul sentiment de unitate și apartenență la un popor cu tradiții și moșteniri culturale atât de prețioase!”, a declarat Horațiu-Dumitru Răcuciu – Primarul Orașului Săliște.
