Articol de Daniel Deleanu

Noua carte a lui Nicolae Tzone, zece elegii, apărută la editura Vinea din București, se impune ca un volum de-o intensitate rară, în care avangardismul își dă mâna cu mistica, iar poezia devine spațiul unei libertăți ultime, acolo unde poetul este, în mod programatic și existențial, „liber până la Dumnezeu“. Această formulă nu desemnează doar o poziționare estetică sau spirituală, ci descrie chiar miezul unei experiențe poetice în care limbajul, credința, carnea, memoria și moartea sunt topite într-un discurs incandescent, deopotrivă vizionar și confesiv.

Zece elegii este o carte-limită, o carte de trecere și de încercare, în care poetul își asumă, cu o luciditate aproape sacrificială, rolul de martor și de participant la un nou potop – unul simbolic. Volumul apare ca o „cartecorabie cartearcă [ce] are paginile mult mai trainice/ decât apa potopului nemilos”, iar această imagine axială organizează întregul imaginar poetic.

„Un Gestalt, un organism care apără, îmbrățișează și susține ființa poetului în fața haosului”

Cartea nu este doar un obiect textual, ci și un spațiu salvific, un vehicul al supraviețuirii ființei într-o lume aflată sub semnul dizolvării. Într-un timp al precarității ontologice și al fragmentării sensului, poezia lui Nicolae Tzone propune o arcă a limbajului, în care cuvintele devin mai rezistente decât catastrofa, iar poemul se constituie ca un ultim refugiu.

Această încredere radicală în forța poeziei este explicit formulată de autor atunci când declară: „mă simt apărat, strașnic apărat și îmbrățișat de Poem”. Afirmația nu are nimic retoric sau ornamental; ea exprimă o experiență trăită, o relație aproape corporală cu textul poetic, perceput ca entitate vie, protectoare, maternă și soteriologică. Poemul nu este rezultatul unei simple elaborări estetice, ci un Gestalt, un organism care apără, îmbrățișează și susține ființa poetului în fața haosului.

În zece elegii, Nicolae Tzone își construiește o mitogeneză proprie, un univers cosmogonic în care poemul precede creația lumii și chiar actul divin însuși: „la-nceput a făcut dumnezeu poemuldumnezeu/ şi abia după ce a făcut poemul/ dumnezeu a făcut cerul/ după care a făcut toate celelalte fără grabă/ şi le-a aşezat peste tot în cele patru puncte cardinale/ şi duhul lui dumnezeu a ajuns pretutindeni”.

„Religiosul nu mai este un domeniu delimitat, ci o substanță care impregnează”

Această inversare radicală a genezei biblice plasează poezia într-o poziție ontică absolută: poemul nu mai este un produs al creației, ci însăși matricea ei. Dumnezeu devine, în această viziune, un poet primordial, iar lumea este efectul secundar al poemului originar. Avangardismul formal se conjugă aici cu o mistică profund personală, lipsită de dogmatism, dar saturată de sacralitate.

Nu este întâmplător faptul că, așa cum observa Gheorghe Grigurcu, în noua carte a lui Nicolae Tzone „spațiul religiei, se absolutizează, se deifică în ilimitarea revărsărilor sale”. Religiosul nu mai este un domeniu delimitat, ci o substanță care impregnează, ca la Mircea Cărtărescu, Totul: trupul, eroticul, memoria familială, moartea, istoria, limbajul. Poezia devine locul unei revărsări continue, fără hotare, în care sacrul și profanul încetează să mai fie opoziții și se transformă în aspecte complementare ale aceleiași experiențe existențiale.

Figura lui Noe revine obsesiv în acest volum, nu ca un personaj biblic distant, ci ca un Doppelgänger simbolic al poetului însuși, un alter ego prins între responsabilitatea salvării și precaritatea propriei condiții: „eu nu sunt e oare de bine e oare de rău precum norocosul noe/ căruia i s-a permis să așeze tot ce e viu în corabia largă/ și foarte înaltă pereche lângă pereche”.

Poetul nu revendică o certitudine morală sau gnoseologică, ci își asumă îndoiala, ambiguitatea, interogația. A fi „precum Noe” nu înseamnă a fi ales în mod triumfal, ci a purta povara unei misiuni imposibile: aceea de a salva sensul, memoria și viața prin poezie.

Această tensiune între creație și primordialitate, între formă și abis, este surprinsă cu finețe de George Radu, care afirma într-o cronică din Observator cultural că Tzone are „o vocație a increatului”. Poezia din zece elegii se naște tocmai din această vocație: din apropierea periculoasă de ceea ce nu poate fi încă rostit, din tentativa de a da limbajului o formă acolo unde forma este mereu amenințată de dizolvare.

„Poemul devine liantul care ține laolaltă generațiile, trupurile, amintirile și absențele”

Nu întâmplător, poetul scrie „pe pagini de apă pentru limpezirea ființei/ care încă mai sunt un nou capitol al bibliei/ în care povestesc despre noul potop/ paginile de apă le usuc și iar le usuc cu buzele și cu palmele”. Gestul este profund ritualic și corporal: poezia se scrie cu trupul, cu buzele, cu palmele, într-un efort disperat de a fixa efemerul, de a transforma apa în text, curgerea în memorie.

Unul dintre aspectele cele mai tulburătoare ale volumului este modul în care eroticul face casă bună cu thanaticul, într-o împletire de o intensitate emoțională extremă. Versurile „poemele mele ard ca rubinele și se-agață de mine ca strugurii/ de vița de vie din grădina de-acasă/ de până mai e/ iubita mea se-agață de asemenea de mine la fel de strâns ca poemele/ și mama se-agață de mine și mormântul tatei se cațără pe mine/ toți suntem astfel un ciorchine burdușit cu poeme/ care țin viața în viață și care ne păzesc moartea de moarte” construiesc o imagine de o forță rară, în care iubirea, filiația, moartea și creația poetică sunt inseparabile. Poemul devine liantul care ține laolaltă generațiile, trupurile, amintirile și absențele, protejându-le de dispariția definitivă.

Această funcție protectoare a poeziei capătă, în zece elegii, o dimensiune explicit soteriologică: „poemul ne salvează trupul poemul ne salvează carnea/ poemul devine din prima clipă și memoria vieții/ și memoria morții/ poemul ne transformă-n timp în timp care rămâne/ și când nu mai este viață și când nici moarte nu mai este/ poemul ne hrănește cu pielea și carnea timpului“.

„Zece elegii reamintește că poezia poate fi, încă, un act total, un risc asumat până la capăt, o formă de viață și de mântuire”

Poezia nu este doar mântuire simbolică, ci o formă de supraviețuire ontologică, un mod de a traversa timpul și de a-l transforma într-o substanță durabilă. Timpul nu mai este un factor al degradării, ci o materie care poate fi asimilată, locuită și transfigurată.

Imaginile potopului revin obsesiv, dar ele sunt mereu rescrise, interiorizate, radicalizate. Într-un dialog halucinant cu divinitatea, poetul notează: „sapă îmi zice iisus sapă o fântână în apa potopului/ sapă o fântână şi roagă izvoarele ei/ să treacă prin tine/ şi iată sap cu palmele în apa potopului fac în ea un fel de tunel/ în care mă tot scufund şi iarăşi şi iarăşi mă scufund/ dar capătul acestui tunel din apa potopului fuge/ cu înfrigurare de vârful degetelor mele”. Căutarea sensului, a izvorului, a salvării este infinită și niciodată pe deplin împlinită. Tunelul nu are capăt, iar apa nu se lasă străpunsă definitiv.

În final, materia însăși pare să se dizolve: „apa potopului nou e mai tare ca piatra/ e o metaforă palidă aceasta pentru că nicăieri şi niciunde/ nu mai există nici urmă de piatră/ piatra piatră nu mai este decât o amintire a mea/ şi a iubitei mele şi a mamei mele şi a tatălui meu/ îmbrăcat în pământul mormântului lui umblător”. Lumea solidă dispare, iar memoria devine singura formă de consistență rămasă. Poezia este, astfel, ultimul loc unde piatra mai poate exista, fie și ca amintire.

Prin zece elegii, Nicolae Tzone oferă literaturii române contemporane un volum de o radicalitate rară, în care poezia își reafirmă forța ontologică, mistică și salvatoare. Cartea confirmă un parcurs poetic singular, situat la intersecția dintre avangardă și spiritualitate, dintre corporalitate și transcendență. Într-un peisaj literar adesea dominat de minimalism sau de-o ironie defensivă, zece elegii reamintește că poezia poate fi, încă, un act total, un risc asumat până la capăt, o formă de viață și de mântuire.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI