O performanță artistică de excepție plasează România în centrul atenției culturale mondiale. Artistul plastic român Ovidiu Cărpușor, Doctor în Arte Plastice și Decorative, absolvent al ULBS și recunoscut ca un Ambasador al artelor frumoase prin implicațiile sale culturale, a cucerit scena artistică globală, obținând Locul I mondial – Premiul internațional pentru Pictură – în finala de la Tokyo a competiției Sakura International Art Prize.

În exclusivitate, pentru Sibiu 100%, Ovidiu Cărpușor „dezvăluie” atmosfera competiției, experiența participării la Festivalul Internațional de Artă din Tokyo și semnificația acestui titlu mondial în parcursul său artistic, oferindu-ne totodată o perspectivă asupra omului din spatele operei.

„A fost pentru mine un moment cu totul și cu totul memorabil și totodată fantastic”

De curând, ai participat în Tokyo la un renumit Festival Internațional de Artă, (re)consolidându-ți statutul de reprezentant emblematic al artelor frumoase la nivel internațional. Să intrăm puțin, te rog, în atmosfera evenimentului…

Ediția din noiembrie 2025 a International Art Fair s-a desfășurat într-o splendidă sală de evenimente din cadrul Centrului Expozițional Roppongi din Tokyo. Manifestarea a reunit peste 100 de artiști din întreaga lume, prezenți fie individual, fie reprezentați prin intermediul unor galerii de prestigiu din lume.

Asemenea primei mele participări la Tokyo, în 2017, am avut onoarea de a fi singurul artist român expozant. De aceasta dată am prezentat un corpus de lucrări articulat în jurul temei metamorfozelor identității contemporane, în care figurile recurente ale Jokerilor, arlechinilor și măștilor funcționează ca instrumente simbolice de investigare a teatralității sociale, a fragilității Ego-ului și a tensiunii permanente dintre aparență și autenticitate. Întregul demers a fost conceput ca o peliculă cinematografică a vieții urbane continue.

Organizatorii au fost surprinși și de modul de prezentare, montând direct pe simeze o pânză neagră pe care am pictat-o sub forma unei pelicule de film, cu o lungime de opt metri. Am fost singurul artist care a intervenit asupra decorului oficial, tocmai pentru a pune în valoare lucrările, mai ales faptul că prin utilizarea tehnicii fluorescente, care activează prezența vizuală atât în lumină, cât și în întuneric, ansamblul a generat o experiență perceptivă duală.

Ai obținut Locului I mondial – Marele Premiu Internațional de Pictură în cadrul Sakura Art Prize. Cum e să fii singurul român ajuns în finală și, mai ales, să câștigi trofeul uneia dintre cele mai prestigioase competiții la nivel internațional?

Obținerea Locului I în cadrul concursului International Sakura Art Prize a fost, fără îndoială, o surpriză profund plăcută și onorantă. Această competiție reprezintă una dintre cele mai respectate platforme artistice internaționale, iar atribuirea titlului „The Best Artist” în 2025 a venit și ca o validare puternică a parcursului meu.

În concurs am participat cu lucrarea „I feel you…”, inclusă atât în cadrul Tokyo International Art Fair, precum și în diverse cataloage și platforme internaționale. Competiția s-a desfășurat pe parcursul a opt-nouă luni și a reunit mii de artiști din întreaga lume. Selecția pentru marea finală a presupus un proces complex de jurizare și vot internațional, cu un prag minim de 100 de voturi – criteriu pe care l-am depășit semnificativ, acumulând peste 2.400 de voturi. Am fost singurul artist român calificat în această etapă, la secțiunea pictură, unde mă clasasem în finală pe poziția a IV-a.

În Marea Finală au fost selectați peste 80 de artiști internaționali care au fost evaluați de o comisie formată din specialiști din domeniul artelor din întreaga lume, iar ulterior au desemnat câștigătoare lucrarea mea. În mod paradoxal, din cauza numărului foarte mare de participanți, rezultatele nu au mai fost anunțate în cadrul festivalului, cum era planificat. Efectiv am crezut inițial că se amânase sau renunțase la acest concurs. Plecasem deja din Tokyo când, după 13 zile de la încheierea evenimentului, am primit mesajul oficial: „Ovidiu Cărpușor, you are the winner!!!”. Au urmat articole și știri naționale și internaționale, felicitări din partea prietenilor… A fost pentru mine un moment cu totul și cu totul memorabil și totodată fantastic.

Un profil artistic cu prezență constantă pe scena globală

Ce reprezintă, în sine, lucrarea câștigătoare, „I feel you…”?

Lucrarea participantă la International Sakura Art Prize „I feel you…” este realizată în tehnică mixtă – ulei, acrilic, foiță de aur și aur lichid pe pânză –, lucrată cu pensula și cuțitul de paletă. Face parte din ciclul „Joker”, un proiect inițiat în urmă cu cinci ani și prezentat în numeroase expoziții din țară, precum și la Londra și Los Angeles. Ca reflecție asupra identității, empatiei și vulnerabilității umane, această lucrare consider că s-a distins încă de la început prin forța, tensiunea și intensitatea emoțională a subiectului, prin impactul imediat pe care îl are privitorul, dar și prin jocul contrastant, misterios, de lumină și umbră.

Ce a însemnat pentru tine „experiența Tokyo”, atât la nivel profesional, cât și personal? 

Japonia a reprezentat și va rămâne pentru mine o țară de suflet, a cărei civilizație și cultură m-au fascinat încă din copilărie. Practicarea artelor marțiale m-a apropiat, poate și mai mult de înțelegerea culturii orientale. Prima mea participare la Festivalul Internațional de Artă din Tokyo, în 2017, a fost copleșitoare, mai ales datorită atmosferei primăverii nipone.

După acel moment, am continuat parcursul meu internațional prin expoziții în  New York, Veneția, Balcic, Viena, Londra, Los Angeles, Florența și multe altele, configurând un profil artistic cu prezență constantă pe scena globală.

Revenirea la Tokyo a fost ca un cadou aniversar, unde cu bucurie am revăzut și pe unii artiști pe care îi cunoscusem în urmă cu opt ani, la prima mea participare, dar și pe alții de la alte festivaluri internaționale la care am participat și cu care m-am împrietenit. Organizarea a fost deosebită, întregul staff a fost de o amabilitate și ospitalitate plină de căldură, cum de altfel sunt în general japonezii.

Au avut loc diverse prezentări, momente artistice, un ambient plăcut pe toată durata evenimentelor și peste 10 000 de vizitatori care au trecut pragul festivalului (personalități din mediile culturale, academice, media, business internațional, diplomați, turiști și iubitori ai artelor). A fost cu adevărat un moment memorabil și care evident că reprezintă o treaptă solidă în al meu curriculum artis.

Ce părere au avut artiștii participanți?… Cum au reacționat prietenii, colegii de breaslă când au vazut că numele tău e pe un podium internațional?

Reacțiile au fost radical diferite și această diferență este, din păcate, revelatoare. În unele contexte internaționale – Londra, New York, Los Angeles, numeroși artiști participanți, aflați la rândul lor în expoziție, au manifestat un comportament profesional elementar față de mine: felicitări și aprecieri directe, dialog, fotografii, mesaje scrise în caietul de impresii, interes real față de lucrările expuse și față chiar de ideea artistică în sine. A fost o formă de fair play cultural, de respect între artiști, egali, care denotă maturitate, siguranță profesională și înțelegerea faptului că succesul celuilalt nu diminuează propria valoare.

În contrast, reacțiile din spațiul artistic românesc sunt, în multe cazuri, marcate de absență, tăcere ostentativă și ignorare deliberată. Unii colegi de breaslă nu au fost capabili nici măcar de un gest simbolic – un cuvânt, o apreciere (publică sau directă), un banal semn de recunoaștere care nu implica niciun cost, niciun risc. Mai grav, la unele întâlniri internaționale, artiști români care se aflau în expoziții unde si eu participam, au ales să evite salutul sau dialogul, comportându-se ca și cum simpla prezență a încă unui nume românesc pe simeze ar fi constituit o amenințare personală.

Nu înțeleg acest comportament, această atitudine, care de fapt trădează nu un spirit critic autentic, ci mai degrabă o insecuritate profesională, invidie și o incapacitate cronică de a accepta și meritul altuia.

În timp ce staff-ul și participanții festivalurilor internaționale dau dovadă de o cultură a respectului și a recunoașterii și aprecierii valorii, în spațiul autohton persistă reflexul distructiv al negării succesului celuilalt – celebrul mecanism al „morții caprei vecinului”, extins absurd până la negarea vecinului însuși.

Poate nu neapărat e o lipsă gravă de respect față de artiștii care fac eforturi reale, care expun la mii de kilometri de domiciliu, care investesc resurse, timp și energie pentru a se reprezenta la nivel global. Faptul că asemenea multor artiști am expus și numele meu apare acum în topuri internaționale, iar România este plasată pe primul loc la acest concurs internațional nu a generat, pentru unii, mândrie sau solidaritate, ci reacții de respingere, minimalizare și ostilitate. Aceasta nu este critică, ci cred că un simptom. Un simptom al unui mediu cultural care preferă să conteste valoarea decât să o recunoască.

„Vocația mea s-a născut dintr-o acumulare de gesturi mărunte, predispoziții latente și contexte culturale subtile”

Cum au fost începuturile? Cum / când ți-ai dat seama că pasiunea pentru artele plastice te va seduce „iremediabil”?

Îmi amintesc acum cu drag că, încă de la grădiniță, pictam pe orice, mai ales pe pereți, deoarece nu mi se ofereau prea des planșe sau alte foi, în afara celor strict necesare pentru activitățile de la clasă. În pauze sau în timpul orelor de somn desenam pe ascuns, iar de multe ori părinții mei au „contribuit” la văruirea sălilor în care aveam cursurile.

Ulterior, în paralel cu școala gimnazială, am urmat cursuri la Școala de Artă, la Clubul Copiilor și la diverse ateliere de pictură. Totodată, participam și la alte activități, precum cursuri de navomodelism, fotbal și atletism, însă uneori mai chiuleam de la acestea pentru a merge la cele de pictură, care mă atrăgeau cel mai mult.

Moștenești genetic pe cineva? Ai „antecedente” artistice din zona picturii în familie?

Nu provin dintr-o familie cu o tradiție artistică propriu-zisă, iar vocația mea nu poate fi explicată printr-o filiație directă în domeniul artelor vizuale. Totuși, mediul familial a fost deschis sensibilității și expresiei: bunicile prin rafinamentul artei culinare, un bunic prin interesul său pentru artele frumoase și celălalt printr-un scris caligrafic remarcabil. Părinții au avut profesii riguroase, fără preocupări artistice evidente, iar surorile mele au explorat, la rândul lor, unele teritorii artistice: desenul în perioada gimnazială, studiul pianului și al baletului în cazul surorii mai mari, respectiv vioara în cazul celei mai mici.

Aceste experiențe, deși nu au generat cariere artistice propriu-zise, au contribuit cumva la configurarea unui climat în care expresia creativă era nu doar acceptată, ci firească. Pot afirma doar că vocația mea s-a născut dintr-o acumulare de gesturi mărunte, predispoziții latente și contexte culturale subtile, poate o formă de moștenire invizibilă, dar esențială, în care sensibilitatea a precedat tehnica.

„Procesul artistic este profund condiționat de starea interioară”

Ești absolvent de Sibiu. Și deconspir că ne știm din acele vremuri, în care „hălăduiam” pe la tot felul de festivaluri și competiții studențești. Ce a însemnat pentru tine perioada aceasta de studenție?

Perioada studenției a reprezentat un interval esențial de acumulare, expunere și confruntări artistice. Participarea constantă la expoziții, concursuri și festivaluri naționale nu a fost motivată exclusiv de dorința de vizibilitate, ci mai ales de nevoia de dialog cu alte medii academice și de întâlnirea cu colegi din diferite centre universitare. Aceste contexte au funcționat ca spații de testare a limbajului plastic, fiecare expoziție devenind o provocare care solicită atât creativitatea, cât și capacitatea de asumare critică.

Recunoașterea obținută prin premii a avut, desigur, o importanță deosebită, deoarece toate cumulau pentru un punctaj important în obținerea burselor de merit (la acel moment pe baza meritelor, medaliilor, participărilor la expoziții și a premiilor câștigate am fost singurul student din întreaga Universitate care obținusem punctajele maxime și am primit în ultimii trei ani de facultate Bursele de performanță artistică).

Cât e pregătire academică / tehnică acumulată prin studiu și cât e spontaneitate, inspirație, o stare anume în lucrările tale?

„Gramatica desenului” constituie fundamentul constant al lucrărilor mele, asemenea structurii invizibile care susține o arhitectură coerentă. În perioada studenției, studiul aprofundat al marilor maeștri era dublat de o practică intensă, desfășurată adesea până în zorii zilei, în atelierul facultății sau în spațiile de studiu ale căminelor studențești. Interesul meu era orientat spre asimilarea teoriei, a legilor perspectivei și compoziției, precum și a tehnicilor vechi și contemporane de pictură, un cumul fundamental care face posibilă, ulterior, libertatea expresiei plastice. În acest sens, ideea lui Leonardo da Vinci, la pittura è una cosa mentale, a rămas și va rămâne un reper esențial pentru crearea unei lucrări de calitate.

Totodată, procesul artistic este profund condiționat de starea interioară. Există lucrări și lucrări, trăiri și trăiri, iar tablourile de mari dimensiuni se construiesc în timp, traversând etape emoționale distincte. Rar finalizez o lucrare complexă într-o singură sesiune. De regulă, muzica îmi însoțește adesea actul creației, funcționând ca un element de echilibru, relaxare și stimulare a inspirației.

„Lucrarea finalizată nu-mi mai aparține, ci intră într-un spațiu al autonomiei”

Cum îți dai seama că ai epuizat tot ceea ce ai vrut să transmiți printr-o lucrare și că ea își poate urma, de acum, propriul destin?

Procesul de creație debutează, pentru mine, într-o stare de fascinație profundă și de captare totală a timpului. În momentul în care încep o lucrare, relația cu aceasta este una de imersiune completă, un dialog intens și continuu, în care limitele dintre intenție, gest și material se estompează. Pe măsură ce lucrarea se apropie de finalizare, această legătură începe să se răcească, să se desprindă treptat, ca și cum obiectul artistic și-ar revendica autonomia.

Atașamentul față de lucrările mele este dificil tocmai pentru că, odată încheiate, ele nu îmi mai „vorbesc”, dialogul s-a consumat integral pe parcursul realizării. În acest sens, într-un fel a spune, lucrarea finalizată nu-mi mai aparține, ci intră într-un spațiu al autonomiei, devenind un obiect de sine stătător, dincolo de mine.

Dincolo de distincții, recunoaștere critică a lucrărilor, ai o anumită creație la care ții în mod special sau de care ești legat în mod aparte?

Multe dintre lucrările mele mi-au fost profund apropiate. Ele au fost realizate cu dăruire, iar dincolo de efortul fizic și intelectual, procesul a fost însoțit și de plăcere. Fiecare lucrare poartă o poveste proprie – o trăire, o idee sau o tensiune interioară materializată în culoare și materie. Atașamentul meu nu este, însă, față de obiectul finit ca materie, ci mai degrabă față de aceste istorii, povești invizibile care l-au generat.

„Uit de trecerea timpului și mă prinde în atelier chiar și răsăritul”

Cum coabitează pictorul cu expertul restaurator? Spre ce înclini mai mult?

De regulă, relația dintre pictor și restaurator se construiește într-un echilibru delicat. Pe lângă faptul că e o provocare, mereu am fost fascinat de a restaura, de a descoperi  și reda frumusețea unei lucrări de artă, cumva umbrită și deteriorată de trecerea timpului.

Au existat multe situații în care, prin intervenția mea, au ieșit la iveală semnături sau înscrisuri esențiale pentru identificarea și autentificarea lucrării, acestea conlucrând ca satisfacția să fie maximă. Activitatea de restaurare presupune rigoare extremă, multă răbdare și un nivel maxim de responsabilitate. Este un domeniu dominat de știință și tehnică, în care creativitatea este deliberat limitată.

În acest cadru restrictiv, apar adesea germenii creației picturale… o nevoie de libertate, de gest dezinvolt și de expresie personală. Există zile dedicate exclusiv restaurării și altele în care pictura devine imperativă. Între cele două practici se stabilește un raport de echilibru, pe care l-aș defini ca fiind aproape egal.

Totuși, actul pictural rămâne profund dependent de starea interioară: fără această disponibilitate, efortul devine steril. Experiența m-a învățat că inspirația nu poate fi forțată, iar timpul de realizare al unei lucrări variază radical în funcție de această stare: de la câteva ore de intensitate concentrată la zile întregi de căutare și muncă.

Există un moment al zilei sau un loc predilect în care lucrezi cel mai bine? 

De regulă restaurez ziua, când am lumină naturală. De pictat încep spre seară, când se „așază” toate, se termină cu problemele zilnice și mă pot concentra pe ceea ce am de creat. Deseori, când sunt captat de actul creativ, uit de trecerea timpului și mă prinde în atelier chiar și răsăritul.

Un parcurs profesional ancorat atât în tradiție, cât și în cercetarea actuală

Cum stă România, ca „școală” de pictură, în raport cu marile culturi ale lumii?

În raport cu marile culturi artistice ale lumii, „școala” românească de pictură se află într-o relație complexă, marcată atât de diferențe structurale, cât și de afinități valoroase. În contexte internaționale, actul creativ și educativ din instituții este adesea susținut printr-un acces extins la muzee, expoziții de anvergură, tehnologii de ultimă generație și proiecte artistice interdisciplinare, într-un climat deschis experimentului, colaborării și propunerilor individuale. Aceste condiții oferă tânărului student/artist un cadru favorabil dezvoltării și vizibilității.

România dispune de o școală solidă, cu o tradiție academică riguroasă, axată pe formarea tehnică și pe înțelegerea profundă a limbajului plastic. În ultimii ani, progresele sunt vizibile, iar oportunitățile s-au diversificat considerabil. Cu toate acestea, parcursul artistic rămâne, în esență, o responsabilitate personală: indiferent de instituția urmată, ca student trebuie să dedici timp viselor tale. Evident că va  conta și ce școală urmezi, însă e inutil  dacă tu ca artist nu te implici cu adevărat să studiezi cât mai mult pentru asumarea bazelor, alfabetului plastic, esteticii, teoriei și istoriei artei, care constituie condiția fundamentală pentru o expresie ulterioara liberă și coerentă.

Accesul contemporan la informație, facilitat de mediul digital, a redus semnificativ distanțele culturale, iar programele de mobilitate, schimburile de experiențe academice dintre universitățile din țară și cele din străinătate reprezintă un câștig real. Încurajez constant tinerii artiști să aplice și pentru diferite burse, să experimenteze aceste contexte internaționale, fie și o singură dată, deoarece ele au capacitatea de a schimba perspectiva, de a lărgi orizontul și de a genera experiențe esențiale pentru maturizarea artistică.

Care a fost parcursul tău după finalizarea universității de artă?

După finalizarea studiilor universitare mi-am impus un traseu profesional construit pe rigoare academică, interdisciplinaritate și formare continuă. Am absolvit examenul de licență cu punctaj maxim, iar ulterior am fost admis, în urma unei competiții exigente, la studiile doctorale, cu intenția de a contribui științific la cercetarea domeniului Artelor plastice în perioada comunistă (1945–1989). Din păcate, în primul an de doctorat, decesul profesorului coordonator și absența unui alt specialist care să-mi preia îndrumarea au întrerupt temporar acest demers.

În paralel cu activitatea artistică și cea de restaurare, am manifestat și un interes pentru mediul de afaceri, fapt care m-a determinat să urmez și o Facultate de Relații Economice Internaționale, completată de un master în business. Doctoratul în Arte Plastice și Decorative l-am finalizat în anul 2013, la Universitatea Națională de Arte din București, perioadă în care am urmat și cursuri de specializare la Instituto per l’Arte e il Restauro din Florența.

Consider formarea profesională un proces continuu: actualizarea constantă a cunoștințelor este esențială într-un domeniu aflat în permanentă evoluție și ca orice profesionist în domeniu trebuie să faci din când în când și un update la ceea ce e nou. În acest sens, în 2023 am revenit la Florența pentru a aprofunda noile descoperiri științifice, metodele și tehnicile moderne de restaurare în pictură, consolidând astfel un parcurs profesional ancorat atât în tradiție, cât și în cercetarea actuală.

„Balanța între darul nativ și disciplina riguroasă definește, în esență, intrarea în plenitudinea vocației artistice”

Nu te-a tentat o formă de „predanie” a experienței și expertizei tale într-un mediu universitar?

Imediat după absolvirea primei facultăți, având rezultate remarcabile și fiind doctorand, am fost propus pentru postul de asistent universitar. Din păcate, decesul profesorului meu, Vasile Sotelecan – un specialist de referință în restaurarea picturii în ulei, cu care urma să susțin cursurile, a dus la desființarea catedrei de restaurare pictura ulei. În aceeași perioadă și profesorul Nicolae Jurca, coordonatorul meu de doctorat, a încetat din viață, ceea ce a întrerupt temporar orice posibilă continuitate academică la acel moment.

Ulterior, în Brașov, am coordonat activitatea a două galerii de artă, propria societate dar și laboratorul privat specializat și acreditat în conservarea și restaurarea picturii. În 2024 am fost invitat și acreditat să predau ca lector universitar la ULBS, însă distanța și complexitatea birocratică m-au determinat să amân această colaborare pentru un timp, până probabil se vor reglementa mai multe aspecte. În prezent, mai susțin diverse conferințe și prezentări în domeniul conservării și restaurării, în cel al artelor plastice, al evaluării și autentificării operelor de artă, precum și în istoria și estetica artei.

Consider că studenții aflați la început de parcurs ar beneficia în mod substanțial de experiența mea acumulată, atât prin implicarea în proiecte curatoriale, expertize și participări la evenimente de specialitate, cât și prin activitatea practică în domeniul artelor și al restaurării obiectelor de artă. Sper ca, în perspectivă, să se contureze un cadru mai favorabil, în care formalitățile birocratice neproductive să fie diminuate.

De ce ai nevoie să îți intri în rostul vocației de artist plastic?

De regulă, orice persoană care creează întreprinde de fapt un act artistic. Ca în celelalte domenii, orice act de creație implică efort și nu toate lucrările finite vor fi pe un „podium”. A pătrunde cu adevărat în rostul vocației de artist plastic presupune mai mult decât simpla capacitate de a crea; este un angajament profund față de procesul artistic în sine. În România, definiția și percepția artistului plastic capătă nuanțe diferite față de cele internaționale, ceea ce accentuează necesitatea unei conștientizări profunde a propriei practici.

Pentru a excela în acest domeniu, dedicarea studiului și exersării trebuie să fie constantă, aproape obsesivă, completată de cultivarea permanentă a talentului. Experiența mea de-a lungul anilor confirmă observația marilor maeștri și profesori cu care am lucrat că succesul se sprijină pe aproximativ 10% talent și 90% muncă. Această balanță între darul nativ și disciplina riguroasă definește, în esență, intrarea în plenitudinea vocației artistice.

„Chiar și în afara activității artistice, viața mea rămâne intensă”

Pe unde ai expus în ultimul timp?

Din 2003, de când am absolvit Facultatea de Artă, am participat la peste 300 de expoziții personale și de grup, naționale și internaționale. Aș enumera doar unele mai importante: Tokyo 2025, Londra, UK, 2025, Los Angeles, USA,2024, Londra, UK, 2024, Balcic, Bulgaria, 2024, Veneția, IT, 2023, Balcic, Bulgaria, 2023,  Londra, UK, 2020, Roermond,  Olanda, 2020, New York, USA, 2019, Tokyo, Japonia, 2017, Rotterdam, Olanda, 2016, Budapesta & Szeged, Ungaria, 2013, Florența, Italia, 2012, Budapesta, Ungaria, 2006, Bruxelles, Belgia, 2005, Viena, Austria, 2005, Budapesta, Ungaria, 2005, Melbourne, Canberra, Australia etc.

În calitate de Art Manager și Curator, am coordonat diverse proiecte culturale în colaborare cu Instituții Culturale și Ambasade românești din Viena, Budapesta, Szeged, Melbourne și Canberra, am organizat și diverse expoziții de grup în țară și străinătate, contribuind în acest sens și la promovarea internațională a artei românești și la consolidarea diplomației culturale.

Ce faci când nu faci ceea ce faci?

Chiar și în afara activității artistice, viața mea rămâne intensă. Câteodată diminețile le dedic lecturii, alternând cărți de specialitate și alte domenii de interes, iar studiul online completează constant formarea mea. Particip la diverse evenimente culturale, vizitez expoziții și integrez călătoriile în străinătate cu activități artistice. Drumețiile montane, cu peste 55 de vârfuri de peste 2000 de metri atinse până acum, reprezintă nu doar o pasiune, ci și un mod de a mă detașa de zgomotul urban, de a mă relaxa prin efort fizic și de a genera idei creative, într-un dialog continuu între minte și corp.

„Evident că există acum poate o responsabilitate mai mare și sunt așteptări multe în tot ceea ce întreprind”

Dincolo de reflectoare și culorile acestea care îți definesc demersul artistic, cum e omul Ovidiu Cărpușor?

Mereu preocupat de  cunoaștere, de a găsi de fapt Calea către Sine, atât prin studiu, cât și prin ceea ce lucrez, creez, improvizez și experimentez.

Ce te deranjează la tine?

Probabil că excesul de sensibilitate, seriozitatea și perfecționismul mă definesc mai mult decât aș dori uneori. Acord atenție detaliilor care, în mod obiectiv, nu ar trebui să mă afecteze, însă aceasta este natura artistului: punem suflet deplin în tot ceea ce facem, iar această implicare poate fi, uneori, o povară emoțională.

Cum definești, în ceea ce te privește, celebritatea: privilegiu sau povară?

Nu aș numi încă ceea ce trăiesc „celebritate”, dar recunoașterea publică prin sute de articole, apariții în mass-media, radio și televiziune, a generat o oarecare vizibilitate. În România, acest fenomen este mai degrabă un privilegiu decât o povară; contactele și oportunitățile revin, iar provocarea constă în a transforma atenția publică într-un stimul pentru evoluție artistică și profesională, fără a compromite integritatea creației. Evident că există acum poate o responsabilitate mai mare și sunt așteptări multe în tot ceea ce întreprind, fapt care nu face decât să mă provoace pentru, poate, o altă treaptă de evoluție.

La ce lucrezi acum?

În prezent, dezvolt un ciclu tematic complet nou, diferit de abordările mele anterioare, care reflectă o direcție de cercetare plastică și conceptuală personală. Pregătesc pânzele, materialele și resursele necesare pentru acest proiect, care se va realiza treptat și va fi prezentat printr-o serie de expoziții itinerante în țară și în străinătate. Proiectul va fi consolidat și încheiat cu certitudine și de un nou album de artă sub semnătura „Cărpușor”.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI