Daniel Deleanu
Convoiul, noul roman al lui Gheorghe Schwartz, apărut în 2024 la Editura Junimea din Iași, este o meditație distopică asupra condiției umane în fața unei lumi închise, controlate până la sufocare, care amintește de capodopere ale genului precum 1984 de George Orwell. În centrul acestui univers opresiv se află protagonistul romanului, un om fără nume și identitate – în afara aceleia oferite de un număr: 827 –, prizonier kafkian al unei societăți guvernate de un ordin absolut, similar cu cel al Big Brother-ului orwellian. 827 are conștiința unei neînsemnătăți minerale. Nimicnicia lumii în care trăiește o descoperă totuși cu o bărbăție agresivă, de care singur se înspăimântă.
Atmosfera romanului este apăsătoare și se construiește în jurul imaginii mitice a șarpelui Uroboros, un simbol al ciclicității și al autodevorării, în care fiecare mișcare devoalează o continuare a controlului absolut exercitat asupra Convoiului, așa după cum afirmă personajul-narator: „M-am obișnuit că reperele sunt schimbătoare pentru noi, cei din Convoi. Stânga poate deveni oricând dreapta, înainte poate deveni oricând înapoi etc. Și toate acestea fără ca noi să ne dăm seama”. Viața în Convoi e de o duritate care face ca existența să fie, printr-o coincidentia oppositorum, sfioasă și plăpândă ca o candelă ce e gata să se stingă.
Gheorghe Schwartz creează o lume etanșă, unde orice dorință de evadare devine zadarnică, iar Convoiul nu este doar proiecția in extenso a unei organizații totalitare, ci un mecanism viu care înghite totul în calea sa, de unde și tenta existențialistă pe care autorul o conferă romanului: „Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Mă tot uit la dreapta. Coloana de la orizont continuă să se deplaseze paralel cu noi. Când drumurile noastre o iau pe căi care par să ne despartă, simt că‑mi lipsește ceva. Pe urmă, când reintră iarăși în câmpul meu vizual, răsuflu ușurat de parcă mi‑am reîntâlnit niște rude despre care o vreme n‑am știut nimic. Șefii parcă sunt la curent și cu aceste trăiri ale mele. Interesul meu pentru «Convoiul din oglindă» pare să întărească legătura mea cu Convoiul nostru. Ei percep că legătura aceasta este fragilă…”.
Am putea vorbi aici de o adevărată transfigurare a realității, care e irevocabil tragică, însă nu lipsită de o cruntă somptuozitate. Dar dacă lumea în care mărșăluiesc membrii Convoiului e una ieșită din matca realului, este tocmai pentru că Hinterland-ul său e unul maximal epiforic, diametral-opus, să zicem, lumii circulare din Metopolisul Cărții Milionarului, celebrul roman al lui Ștefan Bănulescu. Narațiunea, în care se pune accentul în egală măsură atât pe epic, cât și pe psihologic, e bine închegată, revelând un romancier aflat la punctul deplinătății sale maturități artistice, care scrie infinit mai bine decât multe dintre vedetele scenei noastre literare, dar care nu sunt la fel de dotate cu har așa cum e Gheorghe Schwartz.
Ioan Holban, în recenzia sa din România literară, subliniază faptul că romanul este nu doar extensia sui-generis a unui viitor sumbru, ci și o oglindire a fricilor prezentului. Omul devine aici un cobai manipulat de puteri invizibile, controlat atât în Convoi, cât și în „Afara” acestuia, un topos-atopos unde frica și controlul mental persistă sub alte forme (potrivit lui Dostoievski, „Cel mai bun mod de a împiedica un prizonier să evadeze este acela de a-l face să nu știe că este captiv”).
Romancierul reușește să construiască o alegorie a existenței contemporane sub un regim omnifag, care este rodul unei implacabile tehnocrații (ori, mai bine spus, „tehnobirocrații”): „Muzica din căști era tot mai mult întreruptă de lungi mesaje despre beneficiile vieții în interiorul șarpelui, versus greutățile nesfârșite cu care se confruntă cei aflați în afara lui. Și emisiunile de pe ecranul de pe spatele celui din față erau întrerupte de asemenea mesaje împachetate în filmulețe moralizatoare.
Totul bine gândit, aspectul moralizator propagandistic fiind înlocuit cu informații utile și cu aspecte mai puțin evidente ale contrastului dintre viețile noastre cu cele ale celor de afară. […] Muzica îți făcea mersul mai săltăreț, dar avea și marele dezavantaj că își interpunea ritmul propriu în ritmul marșului, mai ales că, bineînțeles, nu toți ascultam aceleași melodii, ceea ce ne obliga să fim atenți în plus să nu ne abatem de la cadența cerută de Convoi. În schimb, textele vorbite chiar te făceau să mergi fără a trebui să fii atent și la altceva, iar mesajele subliminale îți sporeau energia”.
Comparat cu marile distopii literare (v. Zamiatin, Orwell, Huxley, Sorokin etc.), dar și cu Colonia penitenciară a lui Kafka, Convoiul aduce un element nou: acest prizonierat în cercul unui șarpe mitologic sugerează imposibilitatea absolută de a ieși din cercul vicios al sistemului, făcându-l un simbol perfect al inevitabilului, de unde și tenta existențialistă, camusiană aproape, pe care autorul o conferă romanului – de exemplu, convoiul oamenilor vine de nicăieri și se îndreaptă către niciunde: „Uneori itinerarul nostru ne duce pe drumuri mai înguste sau chiar pe drumuri cu sens unic, celălalt sens nefiindu‑ne accesibil văzului. Apoi, mai sunt și porțiuni unde apar din nou gloate de oameni sărmani care încearcă să prindă un prilej de a se strecura în interiorul șarpelui.
(Ceea ce mă face abia acum să conștientizez că Generalul a pomenit de un viitor strălucit «când șarpele va ajunge să‑și înghită coada». Nu înțeleg ce a vrut să spună cu asta. Că ne învârtim în cerc? Că este nevoie să formăm cu trupurile noastre un șarpe suficient de lung pentru ca să‑și poată înghiți coada?”
Cu stilul său lucid, dar poetic, Gheorghe Schwartz ne aruncă într-o lume polarizată și radicalizată, care reflectă dilemele omului modern, captiv între libertate și control, între ordine și haos. Astfel, Convoiul este nu doar o poveste distopică, ci și un roman filosofic, un avertisment politic, largo sensu, asupra unui viitor dominat de tehnologie, în care omul riscă să își piardă însuși statutul de om, adică de ființă creată după chipul Ziditorului său.
Nu obișnuiesc să arunc în dreapta și în stânga cu superlative, însă Convoiul este un roman prin care Gheorghe Schwartz s-a autodepășit, arătându-ne că poate scrie o carte chiar mai bună decât Spitalul, romanul din 1981 care l-a așezat pe autor în rândul din față al literaturii române.
Convoiul este un roman excepțional, unul dintre cele mai originale și bine scrise din literatura noastră, ce merită să stea alături de marile capodopere romanești de la noi, și nu numai. De aceea, o traducere în principalele limbi de circulație internațională este imperios necesară. Convoiul este un roman de o forță tulburătoare, ce merită citit și discutat pe larg în peisajul literar actual.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
