Nu-mi iese din minte clipa în care am intrat în camera aceea și am simțit atmosfera apăsătoare. Era liniște, se auzea doar scârțâitul câtorva pixuri pe hârtia albă, parchetul scârțâia și el la fiecare pas, iar cele câteva capete plecate mult prea mult apăsau tot aerul din încăpere și te făceau să vrei fără nicio explicație să lași și tu capul cât mai jos. Femeia de la ghișeu – un semicerc tăiat în geam, făcut și el în așa fel încât să te mai apleci puțin – era un pic plinuță, vopsită blond spălăcit, cu privirea încruntată ca o directoare de cămin de fete, cu câteva urme de transpirație pe frunte și hotărârea aceea – o puteai citi cu ușurință în privire – de a te extermina psihic cu orice preț. Îți împroșca din vârful buzelor un da care te încremenea, te simțeai mic și voiai să intri în pământ cu toate problemele tale ridicole, actele tale fără valoare pentru ea, acte după care alergai de-atâta vreme. Ea era dincolo de geam, la ghișeu, era păstrătoarea puterilor lumii, regina aprobărilor și chiar dacă tu aveai norocul să fi vorbit cu cineva care să te trimită acolo, tot reușea să te subjuge doar cu o privire. Nu dădea doi bani pe pila ta. Scoteai hârtiile cu teamă, erai sigur în clipa aia că ai greșit ceva, că nu le-ai aranjat cum trebuie, că agrafa nu e pusă la capătul care îi face ei plăcere, și așteptai sentința, mai ceva ca la ultimul examen din școală, înghețat de teamă.
Nu e bine!, striga ea la tine din butoiul care-i ținea loc de piept. Îți pica cerul în cap și începea calvarul pentru că nici măcar nu era foarte clar ce trebuie să faci. Pentru că tu, un mărunt plătitor de taxe, nu te poți ridica la nivelul unui funcționar de ghișeu public, nici măcar cu gândul.
Ani buni, povestea asta s-a repetat în primării, la fisc, la birouri diverse, ba și la poștă, pe vremuri la telefoane, la gaze, la biroul de pensii, la cel de adeverințe sau de aprobări de toate felurile. Am fost învățați să ne plecăm capul cât mai mult, să ne tremure vocea când cerem o ștampilă pe cererea noastră și să spunem un sărumâna larg de fiecare dată, chiar și atunci când am primit în nas doar un refuz sau un bobârnac bine țintit.
Astăzi lucrurile s-au mai schimbat, sunt tot mai puțini funcționarii care îndrăznesc să-și manifeste sentimentul de femelă sau mascul alfa în fața amărâtului care încearcă să-și facă loc cu o cerere precum aventurierii cu maceta prin jungla birocrației românești. Dar ei nu au dispărut definitiv. Încă mai sunt prezenți, îi găsești, le simți mirosul, sunt acolo, în spatele ghișeelor lor întunecate, în formă de semicerc tăiat în geam, pe care unii angajați mai proaspeți la minte au început să le lumineze. Sunt un fel de animale de pradă care nu mai au colți, li s-au tocit deja în jocul de-a puterea, și parcă tot acest capitalism al clientului care devine stăpân le-a tăiat și din ridurile de pe frunte, și din încrâncenarea din priviri și uneori încearcă să zâmbească, cu greu, chinuit, pentru că nu sunt ei zâmbind, e doar inamicul care îi obligă să facă asta. Dar totul s-a sfârșit pentru ei.
Vestea că Primăria Sibiu va începe din acest an un proces de digitalizare a serviciilor oferite cetățenilor în relația cu primăria vine ca un pahar de apă minerală rece după o oră de alergare. Vom putea depune documente online, vom putea depune documente la un automat self-service care va funcționa non-stop și căruia nu va trebui să-i zâmbești tâmp și să-i spui un sărumâna forțat, cu teama că îți va arunca la coș actele pe care le-ai adunat cu trudă. Vom putea cere și primi acte și avize pe internet, așa cum se întâmplă în cele mai multe din țările civilizate din Europa și asta nu poate decât să ne bucure și să ne facă să dăm o notă de zece și un buchet de flori primăriei. Probabil că ultimii nostalgici din oraș vor merge la terminalul self-service cu o ciocolată, aplecând capul discret înainte să scoată din geantă cererea. Dar lucrurile nu se mai pot întoarce din drum, asta e sigur. Sper.
