Două mari evenimente mi se pare că au ținut în această săptămână agenda politică mondială.
Primul este respingerea prin vot a acordului privind Brexitul. Documentul negociat de premierul Thereza May cu liderii Uniunii Europene a fost masiv respins de către parlamentarii britanici. Aceștia sunt dispuși chiar și la o ieșire din Uniunea Europeană fără un acord, deși documentul – așa cum recunosc cei mai mulți dintre liderii politicii mondiale – este esențial pentru continuarea existenței Europei așa cum o știm cu toții.
Nu știu exact cum își imaginează britanicii că vor trăi în Europa fără a fi în Uniunea Europeană și, mai ales, fără a avea niciun fel de acord politic, economic, social, și niciun fel de tratat cu celelalte țări din preajma lor. Știu doar că pentru peste 3,6 de milioane de europeni care trăiesc în Marea Britanie, dar și pentru milioane de englezi care trăiesc în Europa, viitorul este momentan incert.
Britanicii au respins acordul – care pentru România și români avea prevederi bune, dar au decis să continue cu același premier, moțiunea împotriva Guvernului May fiind resinsă.
Cel de-al doilea eveniment major al acestei săptămâni a fost preluarea oficială a Președinției Consiliului Uniunii Europene de către România și prezentarea în Parlamentul European de la Strasbourg a priorităților pe care România le va avea în această calitate în următoarele șase luni.
Aceste priorități și viziunea României au fost prezentate de premierul Viorica Dăncilă, atacată în plenul Parlamentului European pentru chestiuni legate de politica internă, de deciziile pe care Guvernul le-a luat în ultimii ani, dar și pentru aspecte legate de statul de drept.
S-a mai întâmplat ceva peste care nu aș vrea să trecem, chiar dacă nu influențează politica mondială sau cea europeană. Subiectul a plecat chiar de la Sibiu. Din păcate, în weekendul trecut, un tânăr de 25 de ani a murit după ce a fost înjunghiat cu un cuțit de 11 ori de către un recidivist, recent eliberat din închisoare, în baza recursului compensatoriu. Bărbatul fusese condamnat pentru tentativă de omor deosebit de grav și ar mai fi avut cel puțin 770 de zile de detenție de executat.
Evenimentul a produs o reacție în lanț, nu numai la nivel local și național, dar chiar și la nivel european.
Eliberarea din închisoare a peste 14.000 de inculpați, dintre care 5% au revenit deja în penitenciare, a adus în discuție o lege extrem de controversată. Ministrul Justiției a promis că va face o evaluare, iar luni va prezenta soluții, astfel încât România să rămână un loc sigur.
Siguranța cetățenilor este una dintre cerințele esențiale ale statului de drept de la care România, prin gura politicienilor săi, a promis că nu se va abate sub nicio formă. De va fi așa, vom vedea.
 

Politrucii Curții Constituționale, pentru că marea lor majoritate nu sunt magistrați, i-au pus piciorul în gât Justiției care deja horcăia muribundă după înjunghierile succesive. Toni Greblă, fost judecător constituțional, azi mare secretar general al Guvernului și cercetat penal, e un sindrom al devastării arhitecturii constituționale. De ce ne-ar păsa de Justiție când noi nu suntem empatici sau furioși cu doamnele Savonea sau Tarcea. Ce român le cunoaște pe cele doamne judecător?!
De ce discuția despre Justiție, ce a generat cele mai mari proteste antiguvernamentale în România din ultimele decenii, de ce cetățenii români, ar trebui să fie nu numai atenți ci foarte implicați social? Mor români, sunt violați, bătuți și tâlhăriți pe stradă și în casă. Avem 14.000 de deținuți eliberați prin decizia celui mai ticălos ministru de justiție – Tudorel Toader, a Guvernului PSD și a puterii PSD-ALDE. Se pregătește o nouă Ordonanță de Urgență a Guvernului care să elibereze alți 15.000 de deținuți, condamnați „pe nedrept” la pușcărie. Printre cele câteva sute de corupți care au devalizat banul public se vor strecura, cu amabilitatea PSD, alți tâlhari, violatori și criminali. Siguranța publică, una din cele mai importante misiuni ale statului, va fi aruncată în aer. Gâtuirea și subordonarea instituțiilor statului devine un punct de importanță secundară, în momentul în care cetățenii sunt în pericol în România.
Suntem afectați de un sistem de sănătate, oamenii mor cu zile în spitale, trăim mizerabil într-o sărăcie lucie. Guvernul a decis că o familie de patru persoane poate supraviețui azi cu 2.600 de lei pe lună, adică mai puțin de 650 de lei! Acesta e viitorul României, săraci, tâmpiți și în pericol constant de a fi lovit cu o bâtă în cap de un infractor care știe că va scăpa ușor de pușcărie. Aici suntem.
Tradițional, românii sunt supraviețuitori, resistăm. Mentalul nostru colectiv nu este construit ca cel francez, revoluționar și atent la libertățile cetățenești, sau foarte determinat ca cel german. De aceea, fie ne asumăm un rol de rezistență tăcută, foarte probabil, fie explodează mămăliga.
Nivelul de radicalizare din societatea românească a depășit cu mult starea din ianuarie 2017. Economia e pe butuci, prin anihilarea sistemului financiar, energetic și de securitate. Băncile nu vor face asistență socială și nu vor credita un guvern care le ia tot profitul, băgându-le în faliment. Energia electrică e extrem de scumpă și, în februarie, toate facturile lunare vor crește spectaculos. Armata e decapitată, iar Jandarmeria își pregătește stocul de bastoane de cauciuc și gaze.
Timpul în care am luptat cu umor cu puterea politică, legal și principial s-a cam dus. În fața unei forțe zdrobitoare care zdrobește orice urmă de rezistență, singura soluție sunt măsurile de gherilă. Partidele politice anti-PSD, minoritare în Parlament, lipsite de un lider carismatic și energie de coeziune sunt obligate la mobilizare și radicalizare. E ciudat că, deși MOR OAMENI zilnic în România, nu se întâmplă nimic pe scena publică. Blazarea și sentimentul de neputință probabil este copleșitor. Românii au o fereastră extrem de îngustă de a pune stavilă acestei apocalipse iresponsabile generate de puterea politică. Nu ne va ajuta nimeni și nu ne putem baza decât pe noi, românii, în fața tăvălugului pesedist. Luptăm pe toate căile cu această putere politică criminală și iresponsabilă sau ne întoarcem în dictatură.
 

Pe vremea când în România se făcea şcoală, nu abrambureală, „Gradele de comparaţie ale adjectivului” erau un subiect de studiu şi exerciţii la orele de gramatică a limbii române. Ce-i drept, pe atunci se învăţa după o programă şcolară, adică după o programare raţională a cunoştinţelor menite să formeze treptat caractere, susţinute de o cultură generală şi un set de valori morale. Azi, studiindu-se după curriculă – poate se numeşte aşa pentru a se înţelege clar cu ce parte a corpului este manageriat sistemul de învăţământ de către miniştri săi – n-ar strica o lecţie de gramatică aplicată!
Şi pentru că puterea prezidenţială ne vrea proşti, puterea legislativă ne vrea proşti, cea administrativă ne vrea proşti, justiţia ne vrea proşti, „acoperiţii” din toate structurile ne vor proşti, „analiştii” politici ne vor proşti, băncile ne vor proşti, supermarketurile ne vor proşti, tagma mafiotă a jefuitorilor ne vrea proşti, statul paralel ne vrea proşti, statul subteran ne vrea proşti, alte state ne vor proşti etc. şi a.m.d. ne vor proşti, m-am gândit la gradele de comparaţie ale adjectivului prost. Asta pentru a ne putea feri de fructele prostiei coapte de reaua credinţă în arboretele trădării naţionale. După sfatul Părintelui Arsenie Boca: „fereşte-şi capul de frig şi de prostie!”
Gradele de comparaţie ale adjectivului, ales spre exemplificare, se aplică cel mai bine pe piramida noastră socială: clasa de mijloc suferă de prostia consumerismului. Asta pentru că vrea mai mult decât îi trebuie şi se hrăneşte din invidia celorlalţi, culeasă de pe Facebook. Acest tip de prostie se plăteşte prin sclavia perpetuă la bănci. Mai puţin proşti sunt cei cu un pas mai jos şi cu o generaţie mai în urmă, a căror busolă nu a fost perturbată pe de a-ntregul de furtunile magnetice ale globalizării. Cel mai puţin proastă e talpa (sănătoasă!!) a ţării care-şi mai trage seva din înţelepciunea strămoşească. Dar de când şi aici „ochiul dracului” hipnotizează cu sârg, se aplică proverbul „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul!”.
Să privim spre jumătatea de sus a piramidei sociale. (De o) mai  proastă (calitate) decât actuala clasă politică, România n-a avut (parte). Nu există termen de comparaţie nici la putere, nici în opoziţie. Dar cel mai prost mi se pare acela care – fără frică de Dumnezeu – se crede pe sine dumnezeu „în drepturi” de zeu într-o ţară pe care o crede tarlaua lu’ tac-su. Iar pentru la vârf am ales combinaţia cu o formă de adresare la cel mai înalt nivel, „serenisim”, rezultând „prostisim”. Altfel, cum poţi crede că tălpile puse ţării şi beţele aruncate în roate pot trece drept dragoste prezidenţială de ţară şi popor. Nici măcar în ochii proştilor!