Despre Nicolae Adrian Alexe am auzit povestindu-se cu entuziasm, în redacție. „Este un tânăr pasionat de uniforme militare. Îți poate spune tot ce vrei să știi despre ele. Are una chiar el, veche de când lumea. L-am văzut îmbrăcat cu ea, defilând prin Muzeul Satului. Mi se pare un adevărat personaj”. Așa povesteau colegii mei. Ce pasiune interesantă…m-am gândit. O fi militar? Am vrut să-l cunosc pe Adrian și l-am întâlnit. Nu la vreo unitate militară, ci în Muzeul Satului din Sibiu, acolo unde lucrează de ani buni ca muzeograf. Entuziasmul cu care îți povestește despre uniforme și istorie este molipsitor. Cu cât îl asculți mai mult, cu atât îți dorești să afli mai multe. Și, sincer, este un privilegiu să vorbești cu Adrian, pentru că, după cum spune el, în toată România sunt doar trei oameni care aprofundează, din pasiune, istoria uniformelor militare.   

Adrian Alexe s-a născut la Brașov. A ajuns la Sibiu ca student al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Lucian Blaga” și a rămas aici. S-a angajat ca muzeograf și reușește să facă această meserie și prin prisma pasiunii lui.

„Îmi place tot ce ține de istoria militară, de uniformă, grade, de organizare. Tot ceea ce documentez încerc să dau publicului larg atât prin articole scrise, cât și prin rețele de socializare. Am reușit să leg această pasiune și de locul în care lucrez. Cel mai mult m-am bucurat de ea anul trecut când a fost Centenarul, pentru că au fost multe evenimente istorice, care au implicat uniforma militară”, spune Adrian.  

Și, într-adevăr, Adrian a fost prezent în Anul Centenar la cele mai interesante dintre proiectele realizate cu această ocazie. Trei dintre ele poartă și semnătura lui. Este vorba despre „Satul din spatele frontului”, „Țăranul român, de la război la unire” și „Astra. Cultura ca fundament al României Unite”, un album dedicat Centenarului.  A fost și o activitate legată de Primul Război Mondial, iar în centrul atenției a fost jandarmul rural, pentru că, spune Adrian, majoritatea combatanților care au luptat în Primul și în al Doilea Război Mondial erau de la sate. Și-a făcut o replică a uniformei acestuia, s-a îmbrăcat în ea, a defilat și a făcut animație în cadrul a diverse scenarii.

Prima oară când a dat piept cu istoria a fost la 3 ani, atunci când în România era Revoluția din 1989. Deși era mic, își amintește impactul momentului și militarii defilând pe străzi, la începutul anilor ’90. Pasiunea pentru istorie s-a concretizat în jurul vârstei de 8 ani. La alimentarea ei au contribuit  locurile istorice ale Brașovului și curiozitatea lui pentru soldații care umpleau străzile mergând la instrucție.

„Mi-i amintesc cum mergeau încolonați la instrucție, de multe ori cântând. Eram foarte curios cu privire la însemnele de pe umerii lor, cele de pe guler, le studiam uniformele. Așa am ajuns să mă documentez și să aprofundez”, povestește Adrian. Nu i-a plăcut neapărat armata, de aceea a ales o meserie în domeniul istoriei.

„Muzeele sunt cele care păstrează istoria pentru public. Asta este, de fapt, și esența lor, să păstreze identitatea unei țări și să ofere toată știința strânsă de timp, oamenilor. Nu sunt instituții închise care doar conservă artefacte”, spune Adrian.

 „Suntem puțini nebuni în țară care avem pasiunea asta”

Fascinația lui pentru uniformele militare este cunoscută deja pe rețelele de socializare. Are o pagină cu 11.000 de mebri, unde diferiți oameni din țară îi atașează poze cu bunicii sau străbunicii lor, îmbrăcați în militari, iar Adrian le oferă toate detaliile cu privire la perioada în care a fost făcută poza sau garnizoana din care făcea parte personajul fotografiei.

Adrian a ajutat și jandarmeria anul trecut, într-un proiect prin care instituția și-a completat muzeul. A realizat documentația necesară pentru a face câteva replici ale uniformelor vechi de jandarmi.

„Ca să poți face o documentație pentru o replică corectă a unei uniforme militare, îți trebuie un studiu aprofundat. În replică trebuie să se regăsescă orice detaliu. Jandarmeria nu a fost singura instituție pe care am ajutat-o în acest sens. Suntem puțini nebuni în țară care avem pasiunea asta. În afară de mine mai este Emil Boboescu la Muzeul Național Militar din București, care ducem practic mai departe munca lui Horia Șerbănescu, un alt mare împtătimit de uniforme, dar care se pensionează”, spune Adrian.

Dacă în Occident sunt reviste lunare care abordează subiecte pe teme de uniformă militară, la noi sunt foarte puține lucrări de acest gen, scrise de-a lungul istoriei. Adrian spune că, în România, prima carte care a abordat uniformele de la începutul armatelor române moderne a apărut în anul 1930, când au fost 100 de ani de la înființarea lor. Apoi, în anul 1977, a mai apărut o carte scrisă de Cristian Vlădescu despre uniformele armatei române. Era o carte în culori, ceva deosebit pentru acea vreme. Adevărul este că, după cum pune Adrian problema, o istorie a uniformelor armatei românești poate fi un subiect fascinant, pentru că este o evoluție și a modei, a costumului în general.

„În decursul timpului am făcut 10 uniforme, replici din Primul Război Mondial, am făcut de jandarmi, de grăniceri și de infanteriști. Pe vremea aceea numărul unității era prezent pe epolet și pe capelă. Și acum dacă vă uitați la militari au fel și fel de ecusoane cu numele lor, sau al unității. Pe vremea aceea nu erau așa elaborate, însă aveau particularități de care militarii erau mândri. În primul rând, pe vremuri, militarii făceau armata la infanterie, în județul din care erau. Era un spirit de corp în acele unități, pentru că se cunoșteau”, povestește Adrian.

Scimbarea ținutelor de oraș, o renunțare la identitate

Nicolae Adrian Alexe are și un mare vis. S-a tot vehiculat anul trecut, la nivel înalt, ideea de a schimba ținutele de oraș ale militarilor români. Au fost și o serie de prezentări în care un designer român propunea anumite culori și un anumit croi pentru aceste uniforme. Adrian este împotriva acestor schimbări, pentru că, spune el, nicăieri în Europa, nu s-a renunțat la identitatea și la elementele tradiționale ale uniformelor militare.

„Orice armată care se respectă are o uniformă de tradiție. Vorbesc despre cea de oarș și serviciu. Cea de luptă se mai schimbă și se adaptează, dar cele de oraș trebuie să păstreze elemente tradiționale. Avem însemne care au fost purtate în războaiele Mondiale și cred că ar trebui să rămână, nu să fie eliminate așa cum se dorește, din uniforma noastră. Printre cele tradiționale românești se numără petlița românească, un element de la guler. Este din postav și are culoarea armei. Este un element introdus în anul 1860 și i se spune petlița săgeată. Cei care au făcut armata înainte de 90, dar și după, și-o amintesc. Acum o găsești doar la elevii și studenții militari și la generali. De asemenea, însemnele de grade sunt tradiționale, însă, din păcate, anul trecut unele au fost eliminate. Le mai purtau studenții și elevii militari. E vorba de tresele de fruntaș și de caporal; și le amintesc cei care au făcut armata. Desenul lor era în formă de zig-zag, inspirat din motivul etnografic al dintelui de lup și au fost de pe vremea lui Cuza, s-au purtau inițial pe mâneci. Și să nu uităm de culorile de armă. Dacă vedeți pe stradă un militar în uniforma de stradă sau de serviciu o să vedeți că are culori diferite la epoleți și la banda șepci. Ele indică specialitatea lui”, povestește însuflețit muzeograful nostru.

Adrian este decis ca, pentru a îi face pe mai marii instituțiilor militare să conștientizeze cât de importantă este păstrarea de însemne tradiționale pe uniformă, să întocmească o documentație în acest sens și să o trimită celor cu putere de decizie, deși nu are prea mari speranțe. El consideră că renunțarea la aceste elemente tradiționale este o renunțare la identitate, iar un iubitor de ținută militară nu poate fi de acord cu asta.

Prima poză – Compania de jandarmi rurali a județului Brașov, 1923-1929

A doua poză – Ofițer și trupă din Regimentul 9 Călărași, Dobrogea, 1895-1913

A treia poză – Elevi ai Școlii Pregătitoare de Ofițeri de Infanterie, Botoșani, 1917

A patra Poză – Adrian Alexe în replica unui costum de jandarm, Sibiu, 2018