Suntem în Duminica în care doi Sfinți Andrei – Apostolul și Mitropolitul – sunt prăznuiți în Biserica noastră locală. Poate că niciodată ca acum nu ar merita să ne reamintim de chemarea prin care Hristos își motivează ucenicii. Deci și pe noi. Dacă suntem atenți, vedem că Domnul nu promite nimic din cele ale lumii materiale. Dacă privim spre bogatul Evangheliei Duminicii acesteia (Luca 18. 18-27), lui îi cere să renunțe.
Așa cum noi, dacă vrem să-L urmăm, suntem chemați spre lepădare de sine, spre asumarea altei bogății decât a celei duhovnicești. Suntem chemați, astfel, să ne lepădăm de noi la modul în care prea mult „noi” dăunează grav ușurării poverii urmării lui Hristos. E și o atenționare. Că purtarea Harului Cruce e dificilă. Că nu poți fi rupt în două mereu și mereu, cu atenție „distributivă” înspre lume mai mult decât spre Împărăția lui Dumnezeu. Tare se potrivește Evanghelia aceasta celor doi prăznuiți azi. Dacă citim atent viețile lor nu despre minuni ne uimim la ei, ci de această ascultare remarcabilă la chemarea lui Dumnezeu. Unul spre apostolatul Bisericii dintâi, celălalt în efortul de restaurare a creștinismului ortodox din Transilvania. Chemarea este aceeași, iar răspunsul e pe măsura chemării.
Lui Dumnezeu nu poți să-I refuzi chemarea. Deloc ușoară. Poți doar să muncești pentru ca ea să împlinească valorizare și în conținut, să nu lași chemarea nemuncită. Să nu rușinezi darul lui Dumnezeu peste viața ta. În viața ta. Viața celui chemat pare, privită din afară, plină de împliniri, dar ea presupune răstigniri de sens, ale propriului sens, depășiri ale limitelor pe care le crezi – deseori – bătute în cuie.
Priviți spre viața Sf. Andrei Șaguna. Crește cu fiecare clipă a vieții, luptă, strânge din dinți și caută să biruiască, dar nu pentru sine, ci pentru comunitatea românilor – nu doar ortodocși, priviți spre înființarea ASTREI – care să aibă acces la școală și cultură creștină autentică. Pentru el și cei asemeni lui hăruiți în chemarea lui Dumnezeu e puterea pe care o primesc și o așază în Altarul Lui, sporind veridicitatea Evangheliei și adâncind chemarea Lui către poporul binecredincios.
Ei bine, dregătorul din Evanghelie nu ar fi putut face asta niciodată. Tristețea stârnită de cererea de a vinde totul pentru a-I urma Mântuitorului ne vădește că nu e gata să trăiască sărăcirea materială de care are nevoie pentru a spori spiritual. Și nu e de judecat. Luați aminte cum suntem crescuți de societate și veți vedea că orice carență spirituală nu vine din dorința de autodepășire, cât din îndemnul permanent de a concura continuu, de a depăși pe cei asemenea, pentru a te înfige în vârful unui munte care nu are decât prăpăstii. Muntele nimicului din țara absurdului.
Mântuitorul ne cere să renunțăm nu atât la avere, cât la dorința de a ne înavuți cu orice preț. Uneori cu prețul respingerii Lui. Și al falsei așezări în valori care mai degrabă despart viața noastră de viața în Hristos. În ciuda aparențelor, îmbuibații nu stăpânesc lumea, ci sunt stăpâniți de ea. Și fac din stăpânirea lumii programul lor de viață. Priviți-i atenți. Îi veți recunoaște. Sătui, dar triști. Fără încredere în proprii copii și răniți de orice privire nu-i privește. Apoi priviți atent la Sfinți. Nimic din ce au nu au. Totul este al Lui. Și nu fac din viața lor alta decât o căutare și o aflare a Mântuitorului.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
