Sărbătorim în aceste zile unul dintre cele mai frumoase simboluri tradiționale românești – IA. În întreg județul Sibiu, ba chiar în întreaga Românie, Ia este la loc de cinste și este promovată de oameni din toate categoriile sociale și din toate mediile. În aceste zile, mai mult decât oricând, odată cu gândul la această piesă vestimentară din portul tradițional românesc, oamenii se gândesc la locul de unde au plecat ei, părinții sau bunicii lor, la satul frumos românesc, lipsit de griji, de sofisticare, dar nu de înțelepciune.

Din păcate, în minunata lume în care trăim, până și Ia a devenit subiect de scandal și de acuze. Case mari de modă au „împrumutat” motivele tradiționale ale iei românești, dar s-au gândit că nu e cazul să le ofere creatorilor tradiționali români creditul pentru aceste adevărate opere de artă. Ce a ieșit din asta? Circ pe pâine!

Oricum, noi, românii suntem obișnuiți în ultima perioadă cu aceste suișuri și coborâșuri, suntem obișnuiți să fie și bine și rău în același timp, suntem experți în a fi sublimi și complet ridicoli în același timp. Ne pricepem de minune la asta și aplicăm principiul aproape în orice.

De exemplu, unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume – Transfăgărășanul, promovat ca atare de străini pentru că la noi nu prea are cine, a fost deschis în 16 iunie, iar din 21 iunie riscă să fie închis la loc. Căderi masive de piatră pun în pericol circulația, iar stânci de câteva sute de tone stau sa cadă peste șosea. În condițiile în care telecabina e pe butuci în urma accidentului de acum ceva vreme și nu toată lumea se încumetă la drumeții de câteva ore, nu prea există variante sigure de ajuns în vârful muntelui. Asta deși, eu personal, am auzit de-a lungul timpului vreo cinci diferiți miniștrii ai Transpoturilor care promiteau lucrări pe drumul național 7 astfel încât să putem ține deschis Transfăgărășanul TOT anul. Deocamdată, nu cred că putem să-l deschidem nici cele patru luni tradiționale, din iulie până la finalul lui octombrie.

Cel mai spectaculos exemplu de dat cu stângul în dreptul ni l-a oferit, însă, tot scena politică românească. În timp ce șeful statului stă la masă cu mai marii lumii și am fi putut culege roadele admirației occidentale, după ce inclusiv americanii au recunoscut că din întâlnirea Iohannis – Trump al nostru a ieșit mai bine, iar Merkel și-a petrecut trei zile cu președintele României la Berlin, Parlamentul s-a asigurat că ne facem de râs.

Partidul aflat la guvernare și-a doborât propriul Guvern, prin moțiune de cenzură, iar votul din Parlament – în condițiile unor negocieri draconice și a unor încrâncenări fără precedent – a făcut de râs întreaga clasă politică. Nimeni nu este ce pare a fi, puțini sunt cei care fac, în momentul crucial, ceea ce au declarat că vor face, iar „interesul național” e jucat ca la masa de poker.

Cu siguranță nu doar în România politica se face astfel, dar la noi scandalul este asigurat. Asta pentru că, din păcate, suntem experți în a face un circ din aproape orice.

Miercuri, la postul de știri Euronews, în secțiunea No comment (fără comentarii), a fost difuzat un material video înregistrat la Phenian – Coreea de Nord. Piticul ridicol Kim Jong Un, dictatorul obez dintr-o țară înfometată și cu cea mai ridicolă freză din istorie, era aplaudat ritmat într-o sală uriașă ce amintea de Casa Poporului.
Comparația nu e deloc întâmplătoare, fascinația lui Ceaușescu pentru Dinastia comunistă nord-coreeană e binecunoscută, inspirația pentru monstrul arhitectural de la București i-a venit după călătoriile la Beijing și Phenian. Paralela între congresul comunist nord-coreean și execuția propriului guvern de către PSD nu e doar sarcasm ieftin. Ditirambele de la tribuna Parlamentului susținute de pesediști la adresa omului lor Grindeanu, nu are nimic de-a face cu democrația. A fost o execuție de partid ce seamănă cu eliminarea internaționaliștilor lui Trosky de către Stalin. E drept în Coreea de Nord poți fi mâncat de câni sau împușcat cu tunul antiaerian.
În opinia celor din Kiseleff, partidul e statul și fuga după ciolan e democrație. Nu putem să îl regretăm pe Grindeanu, a fost omul de paie al lui Dragnea și a urcat pe eșafod cu Ponta de mânuță. Regretul ține de pericolul pentru democrație pe care îl generează acest mustăcios de Teleorman ce se visează să aibă un rol politic ca Orbán sau Erdogan în cadrul statului român.
Bineînțeles că moțiunea de cenzură depusă de PSD la adresa guvernului PSD, instalat la Palatul Victoria, la șase luni de la alegeri, nu a fost suficient pentru ridicolul politicii românești. Miniștrii demiși cer să fie reinstalați în funcție, după ce au demisionat din guvern și au votat în calitate de parlamentari împotriva propriilor acțiuni ministeriale. Idee e, desigur, ca, având controlul instituțiilor statului român, să îi îngusteze spațiul de manevră președintelui.
E necesar pentru sănătatea statului român ca președintele Iohannis să blocheze drumul spre autoritarism al președintelui PSD. Numirea unui pesedist mai obedient la adresa lui Dragnea decât a fost Grindeanu, mai dușmănos cu justiția și mai corupt ar fi o catastrofă pentru România.
Nu ne putem aburi ca găinile bete din opoziție cu alegerile anticipate. Însă Ambiția lui Dragnea de a-și consolida puterea va trebui stopată. Pesediștii, ca mulți dintre actorii politici din România, s-au angajat în acest joc al spațiului public pentru trafic de influență și corupție. Rareori bunele intenții și dorința de a intra în istorie depășesc dorința de a face avere pe baza banului public. Însă, dincolo de aceste lucruri destestabile, ideea de a pune în pericol democrația din România ar trebui să ne îngrijoreze. Klaus Iohannis are de acum experiența, sprijinul consistent de la Washington, Bruxelles și Berlin să îi bareze drumul domnului Dragnea. Cum o va face, e treaba dumnealui, a ales politica așa că are o responsabilitate pentru cetățenii acestei țări. Legitimitatea PSD îndelung clamată e doar propagandă ieftină, nu le-a dat nimeni mandat să fure sau să îl scape de pușcărie pe Liviu Dragnea. Să ne pregătim pentru urletele de frustrare, lunea viitoare.

În ringul acesta întotdeauna vor fi meciuri, pentru că ei vor Ardealul, iar noi nu-l dăm şi punctum!

Aşa rezuma Raoul Şorban ciocnirea periodică dintre noi şi unguri pe cursul de coliziune al istoriei, pe vremea când onora Radiodifuziunea Română cu prezenţa sa la microfon. Vorbea de pe poziţia de „Drept între popoare”, titlu oferit cu mare parcimonie de statul Israel ne-evreilor care şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi salva aproapele evreu în timpul vremurilor potrivnice ale războiului mondial. Ceea ce Raoul Şorban a şi făcut, dintr-un preaplin de nobleţe şi omenie, dar şi dintr-o desăvârşită cunoaştere a istoriei, a vremurilor şi a texturii sufleteşti a poporului român şi a Golgotei sale. Vorbea cu smerenie despre faptele sale, dar cu autoritate şi responsabilitate covârşitoare despre adevăr.

Mi s-a făcut brusc dor de acest boier al românismului creştin şi curat, când deunăzi a început să se reverse peste ţară – din „distinse” guri de politici, politicieni, politruci şi politologi – ceea ce aliaţii noştri americani numesc atât de plastic pentru a defini nonvaloarea: „chicken shit”. După o scurtă zvâcnire a corzii sensibile la români atunci când ungurii se obrăznicesc peste măsura îngăduinţei noastre proverbiale, a urmat un lung şir de scuze că ne-am permis-o. Tremura carnea pe noi că ne-am îngăduit să fim români şi în loc să-i ardem o bardă peste laba care-şi permitea să se întindă peste Ţară şi o bâtă peste cea dispusă să o dea, ne-a cuprins teama că am dat un bobârnac degetului care tocmai ni se vârâse în ochi.

Nu-i prost cine cere, căci s-ar putea ca vreun derbedeu să-i şi dea, ci e prost cine dă. Nu-s proşti ruşii că le-am dat tezaurul şi o bună bucată de pământ românesc, nici englezii că le-am transferat rezervele de aur ale României, nu-s proşti austriecii, italienii, evreii, americanii cărora le-am dat pădurile, Bărăganul, dealurile cu viile ţării, rezervele de petrol, apele minerale şi cele teritoriale cu depozitele de gaze naturale cu tot. Nu-s proşti ungurii că Tări le-a făcut plocon moştenirea Gojdu. De ce să nu ceară şi Ardealul, împachetat în „drepturile minorităţilor”, ca să nu se vadă ce cer, de parcă le-ar păsa de saşii, turcii, slovacii şi alţi trăitori dimpreună cu noi în ţara asta, mamă pentru toţi? Şi care geme sub povara cozilor de topor inspirate de Shakespeare şi al său Richard al III-lea, strigând disperat : „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!” ca să-şi scape pielea. Totuna cu Liviuţu nost: „Un vot! Un vot! Ţara mea pentru un vot!”

Mai că m-aş distra, dacă n-ar fi vorba de ţara MEA, cu mine şi cu toţi fraţii mei români şi creştini în ea!